Dintre toți frații săi, proveniți din cele două căsătorii ale tatălui Nicolae, Constantin Brâncuși era atașat, cu deosebire, de singura sa soră, Eufrosina (Frăsina) și de fratele cel mai mare, Ion, poreclit «Chișnea». Pe Frăsinica, mai mică cu 9 ani decât el, rămasă văduvă din primul mare război, cu trei copii, Brâncuși o va ocroti, pe cât i-o îngăduiau împrejurările, ajutând-o cu bani și cu sfaturi. Cât privește pe Ion «Chișnea», acesta l-a privit totdeauna cu simpatie pe fratele Costache, adăpostindu-l în vara lui 1888 în dugheana sa din Peștișani, unde vindea mărunțișuri, precum «acadele, bomboane, covrigi, sare, tutun, chibrituri, fitil și sticle de lampă» (V. Alex. Buican, «Brâncuși – O biografie», Ed. «Artemis», București, 2007).
Deși cu fratele său bun, Grigore, născut în 1873, cu trei ani înaintea sa, a avut mereu certuri și diferende în copilărie, Constantin Brâncuși o va ajuta mult pe fiica acestuia Ioana–Jeana (1900 – 1997). Dornic ca nepoată-sa să urmeze o carieră universitară, Brâncuși a încurajat-o să nu neglijeze învățătura, a înscris-o la Facultatea de Chimie din București, i-a cumpărat hainele necesare, i-a găsit o gazdă la care să stea pe timpul studiilor și i-a trimis regulat bani în timpul studenției, chiar și după.
Cele două scrisori aflate în posesia subsemnatului, trimise de Brâncuși nepoatei sale, pe care le prezint mai jos, sunt de o deosebită importanță în privința relațiilor sculptorului cu membrii familiei sale. Din cuprinsul lor rezultă că Brâncuși a ajutat-o în dese rânduri cu bani pe fiica fratelui său ca să urmeze și să absolve Facultatea de chimie din capitală, dându-i totodată sfaturi de conduită și comportându-se în general ca un adevărat părinte grijuliu și iubitor.
Astfel, în prima scrisoare, din 1937, îi scrie nepoatei care absolvise facultatea și își căuta un post corespunzător: „când te duci undeva să ceri post nu te duce văitându-te de neîndreptățire!”. Brâncuși nu uită să transmită urări de bine pentru toți prietenii din țară și să-i comunice nepoatei că în curând urmează să vină în România (probabil pentru Ansamblul de la Tg. Jiu, pe care îl va executa la sfârșitul anilor ‘30).
Cea de-a doua scrisoare, din martie 1938, conține și câteva rânduri scrise de sculptorița Irina (Irène) Codreanu, care în acel timp se afla ca ucenică în atelierul sculptorului. Ea îi dă vești Jeanei despre «maestru», spunând că acesta „e bine sănătos și foarte bine dispus”. Având în vedere că Irène Codreanu adaugă în scrisoare că speră ca Jeana să fie „mulțumită de serviciu”, este de presupus că aceasta urmase sfaturile lui Brâncuși în privința încadrării într-un post corespunzător pregătirii sale. Cât privește pe Irène este de amintit că aceasta îl cunoscuse pe Brâncuși de curând, întâlnindu-l la un teatru împreună cu sora sa Lizica, cea care va deveni dansatoare, iar faptul că îi scria Jeanei în aceeași scrisoare cu «Maestrul» denotă relațiile apropiate care se stabiliseră între ei, într-un timp relativ scurt. Mai amintim că Brâncuși avea obiceiul să le apeleze pe ucenicele sale cu nume bărbătești, iar pe Irène o striga «Costică» (V. Alex. Buican, op citată mai sus). Epistola din 1937 este însoțită de plicul original, cu timbre poștale franțuzești, intacte, care atestă că a călătorit către destinatară par-avion pe ruta Paris – Viena – București, adresa fiind scrisă olograf de însuși Brâncuși.
Iată și conținutul celor două scrisori:
I Prima scrisoare
„Paris 1octombrie 1937
Dragă nepoată,
Ți(-)am scris și ți(-)am trimis pe ziua de 9 septembrie un cekNo 452 de 5000 lei cum se face că nu l(-)ai primit.
Îți trimit aici un alt cekde 5000lei No 453.
Când te duci să(-)l încasezi, întreabă de Dl Tudor Ionescu de la ghișeul din fund și roagă(-)l din partea mea să(-)ți înlesnească încasarea cekului(,) de asemenea să oprească plata cekului no 452.
Eu sper să vin pe curând(;) în așteptare stai liniștită.
Dacă post de chimistă nu este și funcționară nu vrei să te faci, întoarce (-)te la școala centrală și lucrează acolo până ce vei avea post. Și când te duci undeva să ce(r)i post nu te duce văitându(-)te de neîndreptățire.
Cu drag (s.s.) C. Brâncuși
scrie(-)mi imediat ce primești scrisoarea”.
II A doua scrisoare
„Paris 17 martie 1938,
11 Impasse Ronsin
Dragă Nepoată
Eu am sosit cu bine și sper să ne vedem în primăvară. Îți trimit 5000 lei mulțumește(-)i domnișoarei Codreanu. Ți(-)este un foarte bun advocat. Scrie(-)mi când îi primești și spune(-)mi ce faci.
Dragoste la toți prieteni (i) și te sărut cu drag
(s.s.) Constantin Brâncuși
Dragă Jeana
Îți adaug și eu câteva cuvinte la scrisoarea maestrului. Ți(-)aș fi scris mai din vreme, dar am fost foarte ocupată cu de toate, ca omul care vine acasă după o lipsă de luni de zile!
Maestru(l) e bine sănătos și foarte bine dispus pentru nepoțica lui, de altfel precum vezi din aceste rânduri.
Sper că ești bine sănătoasă acum și mulțumită de serviciu.
Dacă ai timp, dă câte un telefon și nepoatei mele. Te rog, mai dă-ne și nouă vești cât de curând.
Cu drag te sărută
(s.s)Irène
P.S. Complimente dragei matale colege din parte-mi!”
Corespondența dintre cei doi, unchi și nepoată, se pare că a continuat și în anii următori, însă scrisorile Jeanei au fost reținute de Natalia Dumitrescu (1915 – 1997) care, împreună cu soțul ei, Alexandru Istrati, închiriaseră un modest spațiu lângă atelierul lui Brâncuși și îl țineau sub observație pe acesta. Deși Jeana ar fi vrut să se stabilească la Paris, probabil în speranța că va fi ajutată să răzbească mai ușor în carieră de către genialul său unchi, Brâncuși nu s-a declarat de acord, scriindu-i că el duce o viață dezordonată, locuința sa, care-i servește și de atelier, este mult prea mică, iar, în plus, plănuiește să se mute din Paris („eu m-am ciușmărât toată viața singur și este peste putință acum să mă obișnuiesc altfel, dar cel mai important este că nu cred să mai stau mult la Paris” (v. Paul Rezeanu, «Ultimul dac», Ed. «Autograf» MJM, Craiova, 2015).
Mai mult ca sigur că motivele invocate – unele reale, dar altele servite „ad-hoc” – ascund, în fapt, dorința lui Brâncuși de a nu fi deranjat, în niciun fel, în viața, obiceiurile și ritualurile sale, ceea ce i-ar fi afectat timpul dedicat creației.
La înmormântarea lui Brâncuși, nepoata Jeana a venit din România, însă Natalia Dumitrescu și Alex. Istrati (legatari universali ai sculptorului) nu i-au îngăduit să intre în locuința unchiului, precizându-i că n-are ce căuta în casa acestuia (v. Pavel Țugui, «Dosarul Brâncuși», Ed. «Dacia», 2001). Jeana a stat apoi singură ore întregi pe o bancă din lemn, stricată, aflată în apropierea atelierului Brâncuși (v. Paul Rezeanu, opera citată), însă a participat la înmormântarea din cimitirul Montparnasse, în ziua de 19 martie 1957. Dintre autorii care au scris despre viața și opera lui Brâncuși, socotit astăzi cel mai important sculptor al timpurilor moderne, amintim pe: V.G. Paleolog, fost coleg al meșterului la Paris, cel care, primul, a atras atenția asupra creației lui Brâncuși, apoi pe Barbu Brezianu, Mircea Deac, Radu Varia, Paul Rezeanu, Peter Neagoe, Sidney Geist, Carole Gedion-Velcker, Doina Lemny, Natalia Dumitrescu și Alex. Istrati, Ștefan Georgescu-Gorjan, Sorana Georgescu-Gorjan, Pavel Țugui, Ion Mocioi, Zenovie Cârlugea, Ion Popescu-Brădiceni, Friedrick Teja-Bach, Ion Pogorilovschi și mulți alții.
Fără să fie un «Adonis», Brâncuși exercita o atracție irezistibilă asupra femeilor, chiar la o vârstă mai înaintată. Prin atelierul său s-au perindat un șir neîntrerupt de fiice ale Evei, unele cu nume sonore, iar cu multe a avut legături care au durat perioade mai mari sau mai mici de timp. Cu niciuna, însă, nu și-a manifestat intenția de căsătorie, astfel că a murit burlac și fără descendenți direcți oficiali.
În anul 1930, Brâncuși o cunoaște însă pe Vera Josephine Moore (1896 –1997), o pianistă neo-zeelandeză poreclită „Vrăjitoarea” (oare pentru puterea ei de seducție ?!) cu care a avut o legătură până în 1935. Sonia Terk-Delaunay relatează că Brâncuși i s-a confesat că puterea Verei asupra lui a fost atât de copleșitoare încât, după încetarea idilei lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nu a mai atins nici o altă femeie. Se spune că din legătura lor ar fi rezultat un copil, John Constantin Brâncuși Moore (15 septembrie 1934 – 11 noiembrie 2016), dar, care nu a fost recunoscut de sculptor, rubrica tatălui din certificatul de naștere rămânând goală. John Moore a fost fotograf la cabaretul Crazy Horse, locuia într-o localitate din vecinătatea Parisului, a fost căsătorit, având doi copii și a murit la etatea de 82 ani, fără să-și văzut presupusul tată decât fugitiv, o singură dată. În preajma vârstei de 80 ani, un regizor român stabilit în Franța îl descoperă și face un film documentar cu viața sa, în care John Moore mărturisește că mama i-a spus, la un moment dat, că tatăl său este Brâncuși, dar l-a rugat să păstreze secretul. Cu toate că întreaga existență nu fusese interesat de persoana tatălui, a hotărât totuși să ceară, înainte de trecerea în eternitate, stabilirea paternității în justiție. Deși povestea de mai sus este construită pe date și evenimente reale din viața sa, așa-zisa ascendență directă a sculptorului rămâne totuși, până astăzi, incertă. În schimb, descendenți colaterali ai lui Brâncuși – și nu puțini – trăiesc și în prezent în Hobița, Peștișani sau Tg. Jiu, dar și aiurea, formând chiar asociații care țin mereu trează amintirea genialului român.
SORIN POPESCU ex secretar de stat – Consiliul Legislativ membru coresp. al Academiei de Științe Juridice din România
