Despre transreveria lirică din poemele lui Ion Popescu-Brădiceni

884

Despre prodigiosul profesor universitar doctor, scriitor, poet și teoretician literar Ion Popescu Brădiceni s-a comentat mult, uneori într-o nedreaptă notă răutăcioasă de obidă aluzivă, alteori fără nicio capacitate de analiză comprehensivă. De cele mai multe ori însă, s-a scris cu bună credință de către cei care i-au urmărit vastul parcurs al creației literare, marcat de zecile de tomuri și volume de proză ori poezie. Între cei din urmă, ca un student care am avut șansa să-i fiu, mă număr și eu și cu fiecare nouă apariție editorială a autorului târgujian pot spune că rămân uimit de intensitatea ideatică și imensa bogăție epistemologică a fiecărui text sau metatext pe care îl elaborează.
Aceleași trăsături ideative complexe caracterizează și recentul volum de versuri intitulat Ultimul alchimist, publicat la Editura PIM, Iași, în 2021, despre care autorul ne explică în Addenda: ,,Sunt în posesia unui fabulos tezaur de amintiri din trecut-prezent-viitor și a le fi transformat în paginile de față în pură literatură ficțională-dicțională e încă o datorie de care am vrut să mă achit: dacă or mai fi existând cititori care vor fi degustând poeziile mele fantastice ca pe elixiruri de neîmbătrânire și de refuz al senilității, îi avertizez că intertextualitățile la care am recurs, constant și provocator, au rolul de a le deține într-o permanentă dinamică achiziția culturală și conexiunile creierului, ale căror teritorii transfinite trebuie mereu irigate de apele imaginarului.” (Addenda. Câteva precizări, p. 91)
Natura sa creatoare, instinctul de savant iscoditor, îi dă ghes poetului Ion Popescu Brădiceni pe cele mai prăpăstioase reliefuri ale cugetului, de unde scrutează mitologica zare elizee cu un imperturbabil spirit ianusian de care nu ar fi capabil fără erudiția dobândită în zeci de ani de studii aprofundate din domeniile filologiei, mitologiei, filozofiei și artei. Versurile sale, în genere cu trăsături autoreferențiale, reflectă un imanent învolburat, combativ, implicat într-o acerbă luptă de rupere a încercuirii postmoderniste cu ambiguitățile sale translucide și accederea către cercul mai larg și transparent al transmodernismului, de a cărui definire s-a ocupat neîntrerupt în creația sa: ,,Templul iarăși întunecat de/ întoarcerea spre sine a Poetului./ La marginea ființei sale/ un demiurg. Din liniștea-i/ tânguitoare se întrupează/ o cerboaică albastră ca să-l/ blesteme pentru magie. Noi,/ cei din Împărăția Fictivă, ne/ ridicăm pe țărm, purtând în/ viscere cuvintele. Dar nu/ putem înainta: ne izbim de/ Mulțimea de Elemente;/ iar pe nisipurile mișcătoare/ aproape că ne pierdem simțul/ realității cumva demente.” (Țărmul, p. 9)
Din aceste convergențe metapoetice, inter- și transtextuale, autorul creează o metaforă acut paradigmatică, în care, precum alchimistul medieval, inserează substanța catalizatoare a terțului inclus, pe care se sprijină întreaga compoziție conceptualistă: ,,Toiagul care-n poartă bate ca s-o transmute/ în oglindă stă-n mâna orbului și/ toate se îmbulzesc ca să le prindă vârtejul/ luminos. Toiagul se mistuie apoi, arzând,/ în timp ce-n calea sa pribeagul/ cel dalb va înălța turnuri de veghe, mai blând/ ca iarba…” (Toiagul, p. 40)
Epurată de prețiozitatea unor mofturi estetice, poezia lui Ion Popescu Brădiceni gravitează în jurul unui spațiu matrice, neîndoielnic generat de spiritualitatea lirică românească, dar temeinic ancorat în universalitate, prin universul său, țesut din slove și cuvinte, poetul înnobilând caracterul culturii contemporane: ,,Trecut-au pe corăbii cavalerii/ purtând pe umeri frunzele și/ Florile grâului, râului./ Ai Soarelui fiind, înlănțuiți/ sub zeiescul priveghi își/ aruncaseră limpezitele umbre/ în mare ca pe năvoade…” (Motive, p.81)
Prin acest nou volum de versuri Ion Popescu Brădiceni mai adaugă o piesă de rezistență la edificarea Literaturii Transmoderne căreia îi rămâne devotat.
Petru Ilie Birău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here