Într-o după-amiază am trecut prin parc, pe sub Poarta Sărutului, pe aleea care duce către Masa Tăcerii. Nu sunt brâncuşiolog, dar auzind că Laurian Stănchescu pleacă pe jos la Paris, m-am gândit să dau publicităţii într-o formă primară viziunea mea asupra acestui demers.
Opera lui Brâncuşi este universală, spiritul lui aparţine spaţiului românesc, chiar dacă osemintele sunt încă într-un pământ străin, iar eforturile noastre sunt prea puţine până la demersul lui Laurian Stănchescu, efort despre care nu ştim dacă va fi încununat de izbândă. Ce am văzut eu în acea după-amiază are mai puţină relevanţă, însă cred că îmbrăţişarea pietrei aduce pentru prima dată în conştiinţa lumii egalitatea între ying şi yang. Pentru prima dată, valea umbroasă a negativului în urcare şi culmea însorită a pozitivului în declin nu fac nici o curbă, ci fac o paralelă la lumina soarelui care face o incidenţă curioasă, de ceasornic, cu Masa Tăcerii. Probabil că Infinitul a fost socotit izvorul timpului iar Masa Tăcerii imperceptibil de odihnă al fluidului care curge. Să nu uităm, Masa Tăcerii este aşezată în dunga apei şi apa nu se odihneşte niciodată, iar odihna închipuită de Brâncuşi este doar ipotetică şi aparţine soarelui, numai soarelui, niciodată minţii omului. Drumul pământeanului Laurian Stănchescu către Crucea lui Brâncuşi este acelaşi drum către apus care va trebui să fie fără odihnă, chiar dacă momentul prielnic repatrierii osemintelor titanului sculpturii o fi trecut demult. Laurian trebuie să ştie însă că gorjenii, toţi ca unul, sunt cu sufletul alături de el, să se încarce din această energie comună ca să revendice un vârf de spiritualitate românească în faţa căruia se poate înclina cu sfială Everestul.
Constantin Bunilă
