Cultura politică şi actul guvernării – Cultura politică şi clamarea guvernării prin legi care îngrădesc libertatea!

615

Analiza de faţă reprezintă o binevenită interogare a rezidenţei şi a cosubstanţialităţii adevăratului spirit democratic, tezaurizat, nu doar în instituţiile reprezentative ale statului, dar şi în societatea însăşi, ca sistem unitar, deoarece numai într-un context social determinat putem aprecia şi putem constata că există garanţia reuşitei democratice a unui popor, pentru că nimic nu poate asigura libertatea continuă a naţiunii, mai mult decât permanenta responsabilizare a cetăţenilor săi, cu privire la destinul politic al contextului în care îşi definesc identitatea prin valori ale unei culturi politice. Noţiunea de cultură politică arată, pe de o parte, relaţiile dintre atitudinile politice sau non-politice şi modelele dezvoltării, iar, pe de altă parte, permite utilizarea abordărilor conceptuale ale antropologiei, sociologiei şi psihologiei sociale. Cultura politică este o orientare politică specifică unor atitudini manifeste faţă de sistemul politic, precum şi prin poziţiile adoptate faţă de rolul binelui în sistem. Ea este şi un set de orientări faţă de obiective şi procese sociale existente. Cultura politică a unei naţiuni este desfăşurarea pattern-urilor din orientările către obiective politice, aşa cum se realizează aceasta între membrii naţiunii. Ea include: orientarea cognitivă (cunoaşterea sistemului politic), orientarea afectivă (sentimentele privind sistemul politic) şi orientarea evaluativă (judecăţile şi opiniile cu privire la obiectivele politice). În analiza componentelor unui sistem politic se pot distinge trei clase de obiecte: în primul rând, clasa rolurilor sau structurilor specifice, precum corpuri legislative, exercitive sau birocratice, în al doilea rând, clasa «incumbents», adică acei purtători ai unor roluri, cum ar fi: monarhi, legislatori sau administratori, şi clasa politicilor publice particulare, reflectate prin decizii sau impuneri de decizii.

,,Frica din inima omului, ca fundament al guvernării, este înlăturată doar prin legarea ideii de interes personal de cea a drepturilor generatoare de iniţiativă”!
Termenul de «guvernare» provine din limba greacă, în care avea sensul de a conduce o corabie, deci, prin derivare, a guverna înseamnă a conduce un stat. Abraham Lincoln în «Gettysburg Address» vorbea despre «guvernarea poporului, de către popor, şi pentru popor», ceea ce înseamnă că aceasta apare prin consimţământul celor guvernaţi, operând pentru binele cetăţenilor. Rolul de bază al guvernării poate fi rezumat la a face posibilă pentru societate apărarea de atacuri, atât interne, cât şi externe, de a păstra ordinea în societate, astfel încât toţi cetăţenii să trăiască în pace şi să-şi realizeze propriile eforturi și activități cotidiene. În sens restrâns, guvernarea este un ansamblu de proceduri instituţionale, de raporturi de putere şi de modele de gestiune publică sau privată, formale sau informale, care regizează acţiunile politice reale, iar în sens mai larg, înseamnă oamenii care exercită puterea sau controlul asupra altor oameni! Alexis de Tocqueville considera că frica din inima omului, ca fundament al guvernării, este înlăturată doar prin legarea ideii de interes personal de cea a drepturilor generatoare de iniţiativă (Alexis de Tocqueville, «Despre democrația în America», «Humanitas», 1992). Momentul în care unui popor i se acordă drepturi politice de care a fost lipsit o vreme, devine unul de criză, aceasta fiind uneori necesară, dar întotdeauna primejdioasă, deoarece în momentul acordării acestor drepturi, individul trebuie să conştientizeze faptul că acestea i se şi pot lua la un moment dat! Guvernarea veghează, astfel, la asigurarea drepturilor, iar iniţiativa civică apără împotriva oprimării celor care guvernează şi garantează că o parte a societăţii nu va fi victima injustiţiei produsă de cealaltă parte. Dreptatea este scopul principal la care trebuie să tindă orice guvernare, acesta fiind şi obiectivul pe care şi-l propun oamenii când se asociază. În esență, guvernarea, ca depozitar al puterii politice, are ca funcţie apărarea societăţii de propriile-i slăbiciuni, conservarea ei şi, dacă e necesar, acceptarea schimbărilor care nu sunt în contradicţie cu principiile sale fundamentale. Din clipa în care raporturile sociale depăşesc relaţiile de rudenie, intervine între indivizi şi între grupuri o competiţie mai mult sau mai puţin evidentă, fiecare urmărind să orienteze deciziile colectivităţii în avantajul propriilor interese. Puterea politică este inerentă oricărei societăţi și apare ca un rezultat al competiţiei şi ca un mijloc propriu-zis de a o controla, mai ales că ea provoacă respectarea regulilor care îi stau la bază, a regulilor de a o apăra împotriva propriilor imperfecţiuni, limitând efectele competiţiei între indivizi şi între grupurile care alcătuiesc la un moment dat sistemul social.

,,Democraţia este guvernarea prin legi, prin excelenţă! În momentul în care un regim democratic pierde din vedere acest principiu fondator, el se transformă repede în contrariul său”!
În lucrarea intitulată: «Guvernanță și guvernare» (Un viraj al democrației?), – București: Compania, 2013 – (AltFel), domnul prof. univ. dr. Andrei Marga pune un accent deosebit pe faptul că: “Experienţele istoriei sunt mai curând în favoarea «guvernă¬rii prin lege (le gouvernement des lois), decât pentru «guvernarea prin oameni» (le gouvernment des hommes), deoarece, în fapt, cum s-a spus elocvent, «guvernarea prin legi» triumfă astăzi în democraţie. Căci, ce este democraţia, dacă nu un ansamblu de reguli (faimoasele reguli ale jocului) destinate să rezolve conflictele fără vărsare de sânge? În ce constă buna guvernare democratică, dacă nu, înainte de toate, în a respecta riguros aceste reguli? […] De¬mo¬cra¬ţia este guvernarea prin legi, prin excelenţă! În momentul în care un regim democratic pierde din vedere acest principiu fondator, el se transformă repede în contrariul său. Adică, într-una din numeroasele forme de guvernare autocratică ce umplu relatările istoricilor şi reflecţiile asupra politicii! «Guvernarea prin legi» oferă, evident, mai multe posibilităţi de a preveni adoptarea de decizii arbitrare, care rămâne mereu un pericol, când este vorba despre «guvernarea prin oameni». Astăzi, ne dăm seama că însăşi «guvernarea prin legi», luată singură, are neajunsuri, ceea ce reclamă complementarea ei cu «guvernarea prin oameni». Am în vedere, în primul rând, ceea ce se numeşte «disfuncţia prezidenţialismului actual»: în cadrul democraţiei şi al tripartiţiei puterilor în stat, prima funcţie în stat, preşedintele, se interpretează pe sine, invocând absenţa vreunei limitări legale, drept o forţă în lupta politică din societate şi excede, în mod evident, sensul legislaţiei în baza căreia a fost stabilită. Apoi, să ne gândim la situaţiile de «Constituţie fără constituţionalism» sau, cu o altă formulare, de «preşedinţie africană», când aceia care conduc împing societatea într-o luptă în care ei înşişi nu mai respectă regulile şi se sustrag chiar şi prevederilor constituţionale. Am în vedere, mai departe, împrejurarea că între timp s-a produs «poluarea legislativă» prin care norma constituţională este afectată tot mai mult de dispoziţii, iar legile sunt slăbite de instrucţiuni de aplicare, la care se adaugă «inflaţia legislativă» (adoptarea de legi pentru domenii neclare) şi ascensiunea legilor elaborate de unităţi private ce izbutesc să-şi impună interesele specifice. Avem în vedere expansiunea «proceduralismului»”, arată în cele din urmă domnul ministru Andrei Marga, când consideră că tocmai pe fondul eforturilor de înlocuire a guvernării cu guvernanţa s-a conturat acest curent al «proceduralismului», o ideologie conform căreia procedurile, legile, reglementările, în general, sunt suficiente pentru a soluţiona litigiile, iar tot ceea ce am avea de făcut ar fi să lăsăm legile să-şi spună cuvântul! Nu încape îndoială, însă, că adepţii proceduralismului invocă proceduri şi formulări legale, pe care le preiau dogmatic pentru a masca angajamente substanţiale și a le scuza, pur şi simplu din ignoranţă în ceea ce priveşte sensul procedurilor şi al legilor respective! Proceduralismul trece sub tăcere faptul că domnia legii sau statul de drept nu se realizează decât prin mulţimea soluţiilor pe care judecătorii le dau şi că aceştia participă, vrând-nevrând, la «guvernarea prin oameni», legea fiind numai un simplu instrument, nu doar o parte a unei culturi pe care o reprezintă justiţia. E necesar să înțelegem că în însăşi ipostazierea nevoii aplicării legii este vorba despre o cultură politică, deoarece, pentru o abordare obiectivă, contează legea împreună cu sensul ei perceput de către justițiar. Problema guvernării este o problemă de legi, iar aici au dreptate adepţii «guvernării prin legi», dar credem că mai este nevoie și de oameni capabili care să aplice legile, iar aici dreptatea revine celor care scot în evidenţă dependenţa de persoanele care acționează în spiritul modalităților și al strategiilor adecvate aplicării legilor. Putem conchide că valorile culturii politice nu se mai transpun doar prin simpla copiere a unui model oarecare, iar diferenţierea dintre guvernaţi şi reprezentanţii lor este inevitabilă, pe fondul crizei democraţiei reprezentative! De altfel, nu e neapărat nevoie să fii un specialist în științe politice ca să constați că oamenii sunt efectiv suprasaturaţi de a juca rolul de figuranți în parodia tristă a mimării scrutinurilor…democratice. Un sentiment de lehamite transpare cu pregnanță din culisele așa-zisei democrații practicate în zilele noastre, dacă raportăm cei maxim 25-30% dintre alegători care se «sinchisesc» să meargă la urne, din totalul persoanelor cu drept de vot. Se pare că oamenii, în sfârșit, înțeleg inutilitatea acestui simulacru repetat la patru ani sau la cincinal, mai ales când politicienii se arată mai neliniștiți de faptul că sunt nereprezentativi din pricina absenteismului, îmboldind în fel și chip bazinele electorale în funcție de zonele geografice. Astfel, constatăm că un vot valorează doi pești și o sticlă de ulei – în România, amenințarea cu pierderea rației zilnice de 200 grame de pâine și diverse sancțiuni pe linie de partid – în Coreea de Nord, un dineu cu merinde de catering, ceva confetti și artificii, plus un speach cu notabilități din showbiz în background – în SUA, o sticlă de vodcă și promisiunea unei încăierări pe cinste cu forțele de ordine sau cu opoziția ori cu ambele – în Rusia, ca să amintim doar câteva exemple de «miză» electorală. Același spectacol hilar îl oferă politicienii «eligibili», care se zoresc aproape fără excepție ca la primele ore ale dimineții din ziua alegerilor să fie printre primii care își exercită «dreptul fundamental, afișând, pasămite, un aşa-zis exemplu de spirit civic și de patriotism, iar alegătorii să fie…emulați să vină să-i voteze pe ei, cei care au misiunea sacră și menirea istorică să-și sacrifice pe altarul «sfintei democrații» ființele lor importante, care sunt pătrunse de marea dragoste de patrie! Și se afișează «pudicii», împreună cu familiile lor extinse, gătiți cu toții la patru ace, defilând cu zâmbete forțate, metamorfozate în rânjete, prin fața camerelor de luat vederi care se întrec să surprindă solemnitatea momentului privilegiat al introducerii votului în urnă de către «aleșii motivați» de mandatul în fotoliile capitonate ale demnităţilor publice!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here