1. Apanajul dominantelor
„Hamlet în sos picant. Două acte şi două feluri de mâncare” este o comedie jucată prima oară la Roma în 1991. Deci este o comedie care reciclează, tipic postmodernist, celebra tragedie a lui Shakespeare, canonicul lui Harold Bloom.
Autorul ei, Aldo Nicolaj (născut la 15 iulie 1920, la Fossano şi mort pe 15 iulie 2004, la Ortobello) a trăit o viaţă tumultuoasă, plină de evenimente de la deportarea în Germania în timpul războiului, la perioada trăită în Guatemala, ca ataşat cultural la Ambasada Italiei şi până la stabilirea în final la Roma.
În comediile sale se recunosc lejer stilisme aparţinătoare simbolismului, neorealismului, suprarealismului, absurdismului etc.
Temele dominante i-au fost:
– singurătatea umană,
– dificultatea comunicării,
– izolarea impusă de viaţa cotidiană,
– criza familiei şi a cuplului,
– lipsa spiritualităţii,
– triumful unui materialism cinic bazat exclusiv pe acumulare de bani.
Traducerea din italiană este a lui Carmen Velcu. Ideea de a scrie această piesă i-a venit lui Aldo Nicolaj chiar de la o replică din „Hamlet”: „Friptura ospăţului funebru fu servită rece în noaptea morţii”. Aşa s-a născut ideea de a scrie o versiune comică a tragediei, plasată în bucătăria castelului Elsinore, protagonist fiind Froggy, bucătarul, deloc flatat de observaţiile prinţului Danemarcei.
Regizorul Aurel Palade a montat la Teatrul Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu „un spectacol provocare”, după cum mi-a explicat după premieră. Provocarea de a interpreta lumea lui Shakespeare prin prismă comică demitizează teatrul englezului elisabetan/ iluminist-baroc, îl „vulgarizează” anti-utopic. Universul acestui spectacol ilariant-macabru este lumea bucătăriei curţii daneze în care dramele Shakespeariene nu mai au nimic tragic. Aici moartea este tratată comic şi grotesc, iar crima nu e decât un pretext de a provoca râsul.
Abordată în acest mod oximoronic, tragicomedia „Hamlet în sos picant” – aşa cum o traduce scenic Aurel Palade – se bazează pe următoarea distribuţie: Froggy, bucătarul: Titu Eugeniu; Cathy (soţia sa): Brehuţa Ciobănuc Mădălina; Hamlet: Fiu Cristian Vlad; Horaţio: Brehuţă Ciobănuc Cosmin; Laertes: Manea Ionuţ Alexandru; Regina: Negrescu Adriana Rodica; Ofelia: Negrescu Ana Maria; Polonius / Regina actriţă: Calotă Dumitru ş.a.
Actorii din generaţia veche au confirmat, vădind ici-colo accente de manierism. De pildă, Titu Eugeniu, tipul politonului cinic ca bucătar, şi-a salvat statutul în rolul fantomei Regelui asasinat de Claudiu, a cărui armură o îmbracă, îngrozind-o pe regină şi confruntându-se cu Hamlet.
Fiu Cristian Vlad confirmă încrederea ce i-a fost acordată, el interpretându-şi partitura corporalo-verbală cu (auto)ironie, cu (h)umor şi cu inteligenţă evident asimetrică cu preajma.
Când Froggy joacă rolul tatălui prinţului Hamlet, deja publicul din sală percepe comutarea intrigii în metarealitate. Ba, în partea a doua/ actul al II-lea/ apar comedianţii primiţi de Hamlet cu o replică celebră: „Fie binevenită arta voastră în ţinutul ăsta mohorât”. În fine, tehnica transcendentă şi postmodernistă îşi cedează în cele din urmă apanajul dominantelor în favoarea unei tratări constant „tranzitive”, „antimetafizice”, adică burleşti.
Din generaţia nou angajată, au părut mai siguri pe ei tinerii Ionuţ Alexandru Manea, Ana Maria Negrescu, Mihai Robert Rădulea şi Puzdrea Adelina Alexandra. În trupa de actori, intratextuală, şi-au reatestat talentul de excepţie Valeriu Bâzu şi Calotă Dumitru, care în echipă cu Dobroiu Aurelian şi Adelina Alexandra Puzdrea au dat la iveală aspectul otrăvirii Regelui Danemarcei chiar de către fratele său.
2. Adevărul ultim
Dar eu, unic, deocamdată, hermeneut dramatic profesionist în Târgu-Jiu, nu elaborez o cronică teatrală până nu citesc textul iniţial. Aşa am procedat şi cu transtextul lui Aldo Nicolaj, unul evident parodic (cu asupra de măsură totuşi ?! – n.m.) şi transpozitiv – transmutativ (slavă Domnului!).
Astfel actul I debutează cu avertismentul că suntem atraşi – cu posibilism concupiscent – în zona imaginarului unui castel de epocă. Maliţiozitatea dramaturgului italian îşi arată colţii satirici încă din start, când se fac precizări de genul că Froggy bucătarul e „un om simpatic, exuberant, îndrăgostit de meseria sa”, iar Cathy, nevasta lui, e „încă foarte nurlie”, iar Inge, fiica lor, e, şi ea, graţioasă şi sigură pe sine. Breck ar fi un tip isteţ (deşi e un bădăran/ ţopârlan încrezut şi fără cei şapte ani de-acasă – n.m.), iar Grunter ar fi fiind leneş şi somnoros, de altfel ambii nişte servitori-trântori în stupul Reginei resurecte sexual cu Claudius (bătrânul ei Rege şi sol fiind practic… abstinent).
Masca lui Froggy (un balzacian avant-la-date) a unui creator de reţete culinare, în afară de acestea pentru el totul fiind… tăcere. Servitorii sunt naratorii de serviciu. Pentru Inge însă Hamlet n-ar fi decât „un exhibiţionist”, iar pentru Froggy, Hamlet n-ar fi fiind decât un băiat răsfăţat şi mult prea „criticist” (vezi filosofia lui Immanuel Kant dată şi ea pe gresia recuperării), prea exagerat în toate (deci situat permanent la etajul superior), în elita culturală subraţional şi transideatic şi manifestându-se programatic/ metodic.
Colcăiala aceasta de replici „materialistsenzoriale” pare să ia în răspăr realul larvar şi grobian, rob al unei civilizaaţii alimentare ci nu spirituale. Grunter meditează pervers pe tema „viaţa e vis” a barocului ca tip de existenţă (preluată cu succes şi de Eminescu nostru transtutelar – n.m.). Citez parafraza lui Nicolaj căci e nucleontică: „Ce ţi-e şi cu viaţa asta. Viaţa e vis… să dormi… să mori… sau poată să visezi, cum spune prinţul. Aici e stânca pentru că în acel somn de moarte (şi din imnul de azi al României iarăşi capitaliste?!)” ne-om scufunda cu toţii.
Să aibă Grunter o fire autoreflexivă, de contemplator al propriei interiorităţi cugetătoare? Iar Froggy cel epuizat doar să pregătească „felul principal… piesa de rezistenţă”, având, la o adică, şi dânsul replica de efect… romantică: „Somnul etern va fi.. o eliberare”, în contrast cu hăpăitorul părinte Lorenzo (cel din „Romeo şi Julieta?” – n.m.) dat şi el la întors… etic.
Narcisismul lui Froggy încearcă să readucă mica lui comunitate de bucătari mereu la dialogul strict profesional, economist şi transmodernitar (adică centripet), simţindu-şi ameninţată poziţia de postmodernitatea centrifugă şi comprehensivă.
În lupta lui cu metafizica, intră, inteligent în complementaritate cu pragmatica morală a lui Hamlet şi chiar transpoetică, dezvăluind cu ajutorul micii trupe de actori invitaţi în „întunericul” peşteral platonician de la Elsinore, asasinatul tatălui său, scoţând la vedere şi la lumina raţiunii adevărul ultim: crima odioasă.
Şi totuşi din plasa păienjenişurilor obscure, Aldo Nicolaj scoate nişte „realităţi congruente”. Jocul hamletian e crud, fiindcă în punctul zero, de adio, lumea e nebună, „sosul miroase a mucegai” şi a putregai danez… Hamlet conchide, într-o formulă sapienţială, că „există mai multe lucruri între cer şi pământ din toate cele pe care le imaginează filosofia…”. Apoi: „dacă omul ar trebui să creadă în vrăjitoare şi în zâne, în nimfe şi în fantome” s-ar comporta „morbid, ambiguu”, enigmatic. Ei, enigma, e cheia poetică, azi, a meta- şi trans-poeticii lui Mircea Bârsilă a cărui carte „Viaţă din viaţa mea” s-ar putea transforma într-un film senzaţional ori într-o dramatizare „de zile mari”. Aş elabora eu însumi scenariul.
P.S. Acest început de eseostudiu transhermeneutic se opreşte la fel de brusc cum a şi început (ex abrupto – n.m., I.P.B.), dar el poate fi terminat – conform propriei mele paradigme – de oricare alt comentator al recentei montări de la T.D. „E.G.” Târgu-Jiu „Hamlet în sos picant”.
Ion Popescu-Brădiceni, cronicar dramatic
