Prea multă veridicitate actuală, dar care pare că e de când lumea, intrând în discuţie şi bătrânii bunici. Capitolele romanului-jurnal puteau să constituie scurte proze disparate, dar autoarea a dorit să prezinte un singur volum lămuritor în toate privinţele, înşiruindu-le elegant pe un fir de mătase sclipitor. Autoarea scufundă raţiunea sănătoasă în concreteţea actuală cu rafinament, făcându-te părtaş la simţămintele ei, la zbuciumul ei din ultimii douăzeci de ani, de când a devenit scriitoare.
Mie care cunosc oarecum autoarea, romanul mi se înfăţişează ca o autobiografie, cu un semn minus în faţă. Autoarea s-a cizelat continuu stilistic şi concepţional în cele peste şapte cărţi tipărite anterior, dar rămâne tributară ficţiunii, prea personalizează acţiunile şi stările de fapt. De mic copil o frământă conceptele: ascultarea care de fapt înseamnă viaţa şi neascultarea care de fapt înseamnă moartea, concepte ancestrale şi profunde, deprinse de la mama sa. Mânuieşte verbul, propoziţia şi fraza cu (nonşalanţă) pricepere înnăscută şi e mulţumită de darul pe care i l-a dat Dumnezeu, dorind cu (obstinaţie) abnegaţie să-l împlinească pentru a-şi (desăvârşi) împlini rostul pe pământ. Făcând aluzie mereu la modelele din basmele noastre milenare, îşi modelează un crez nativ-strămoşesc, care îi generează profilul de credinţă în dreptate, adevăr şi iubire, cel care însufleţeşte orice şi pe noi ca jucării aruncate în viaţa reală – în joaca de-a viaţă. Treptat a dedus că lăcomia şi infatuarea sunt germeni de ceartă şi neînţelegeri, iar eroul principal al romanului – Aurel, de ele a avut mereu parte. Aurel a avut o încredere oarbă în părinţi şi bunici, cei mai buni prieteni ai săi, încredere care l-a scos de multe ori din încurcături şi l-a făcut să rămână cu coloana vertebrală dreaptă, chiar dacă a suferit cumplit, dar şi-a păstrat frumuseţea lăuntrică. Totuşi fiind o fire cu năbădăi, Aurel se luptă cu toată fiinţa sa, pentru o fărâmă de succes, folosind diverse registre, în primul rând, munca asiduă ce rezidă şi din preceptele bisericeşti, dar şi din concepţia unor înaintaşi de valoare ca Maiorescu: „de câte ori apare un om inteligent îl poţi recunoaşte după faptul că toţi tâmpiţii se aliază împotriva lui” şi Macedonski care spune – „când mor li se ridică temple şi falnice statui, în viaţă însă duce-o cruce şi vor să-l răstignească-n cuie”. Se tot vorbeşte de meritocraţie – dar şi asta-i răstignită-n cuie.
Prin viaţă trecând, Aurel se luptă şi vrea să-şi trăiască viaţa cu demnitate prin creativitate şi muncă asiduă. Se dezice cu totul de comunul vieţii de azi, de desfrânarea deplină a minţii şi trupului şi se luptă să nu-şi piardă speranţa şi optimismul, să evite onorurile pentru onoare. Este siderat de atitudinea fanariotă a şefilor, de superficialitatea, absurdul şi dispreţul faţă de muncă al acestora, atitudine pe care a implementat-o şi supuşilor. La Aurel primează autoritatea cunoaşterii şi îşi respectă adevăraţii prieteni – cărţile acelea care i-au statornicit cunoştinţe profunde ce l-au făcut pătimaş în sens constructiv, astfel încât să ia decizii cu o bază ştiinţifică. Prea mulţi în viaţă cred că afecţiunea, credinţa, ascultarea şi mai ales munca sunt slăbiciuni, iar Aurel le ştia virtuţi. Ajunge la concluzia că lumea noastră e controlată de „crima organizată”, iar organele statale de coerciţie sunt sau absente sau în cârdăşie – deci este o lume imperfectă, care preferă un egalitarism periculos şi nu meritocraţie. Aurel e convins că fericirea o simţi atunci când te dedici unui ideal, prin dăruirea de sine, atunci simţi confortul profesionalismului care este permanent, nu cel al banului care e trecător. Există o nebunie a puterii ce nu are sfârşit.
Aurel este adeptul unor furtuni în creier care să germineze idei fundamentale. El susţine că relaţiile dintre oameni s-au denaturat prin bani, iar politica-i susţine. Iubind şi scriitura, observă şi greutăţile din cultură şi ajunge la concluzia că rolul scriitorului nu mai este acela de vizionar, i-a fost furat acest atribut în hăţişul postdecembrist şi pare să existe o complicitate nefastă a instituţiilor statului de drept care-şi pune singur piedici. Fiind conştient că prea mulţi se autoapreciază pe nedrept, devine pătimaş. Vede că respectul de sine, criteriul de bază al demnităţii a dispărut, datorită laşităţii generalizate tutelat de principiul „capul plecat sabia nu-l taie” – dar cocoşează individul. Cruzimea şi teroarea au devenit arme politice. Aurel recunoaşte că nu-i place să lucreze în echipă, căci nu are cu cine, e înconjurat numai de mediocri, lipsiţi de probitate profesională şi nu concep dăruirea de sine, mai ales într-un scop nobil şi acoperit ştiinţific.
Autoarea revine prea de multe ori la anumite episoade din viaţa lui Aurel, ca o obsesie, dar care oboseşte cititorul.
Volumul în ansamblul său îmi apare ca un roman-jurnal şi chiar eseistic.
Vasile Ponea
