Convorbire cu poetul Ion Căpruciu, la 75 de ani: „Geo Dumitrescu şi Copoul m-au atras spre literatură” (I)

263

Ne-am gândit că este bine să vedem ce mai face prolificul poet, prozator şi publicist ce a debutat la 17 ani în, hai să-i zicem, Gorjeanul Ion Căpruciu în 2015. Anul când a împlinit frumoasa vârstă a senectuţii – 75 de ani de viaţă şi activitate. Motiv pentru a-l provoca la un dialog.

Cititul cu vacile

– De când vă aduceţi aminte că v-aţi apropiat mai tare de lectură, de literatură?
– În primul rând, când eram la Şcoala Profesională din Peştişani am fost premiant trei ani la rând. Şi de fiecare dată îmi dădeau un braţ de cărţi. Nu le puteam duce singur şi venea mama să mă ajute, bucurându-se de faptul că fiul ei lua Premiul I. Erau şi cărţile ruseşti, dar şi volume de poezii ale lui Mihai Eminescu – ştiam Scrisoarea a III-a şi Luceafărul pe de rost -, apoi Un om între oameni şi altele. Toată vara mergeam cu vacile în Parchetul din pădure, dam drumul la vaci şi eu citeam versuri de George Coşbuc, apoi Ion Creangă cu Amintiri din copilărie şi toate basmele lui.
– Alte posibilităţi de împrumut existau?
– De la olarul satului, Ion Ciocâltea, am citit Alexandria, scrisă cu litere chirilice, dar în limba română. Iar eu ştiam Limba rusă foarte bine de la profesorul Simion Sprâncenatu. O fi fost el cum a fost, dur, dar ne învăţa carte.
– Bag de seamă că în lipsa bibliotecii vă descurcaţi.
– Păi a doua lectură importantă a fost Genoveva de Brabant, citită în româneşte, luată de la o bătrânică. Dumneaei avea o vacă şi mergea cu noi în pădure s-o pască.
– Şi după aceea?
– Am început să fac schimb de cărţi cu Costel Mircioiu, care-a făcut primul an de liceu la „Tudor” şi apoi Liceul Militar. Nu le mai dădeam înapoi niciunul. La fel cu viitorul scriitor Emil Paraschivoiu, tatăl lui fiind învăţător. Iar Emil a urmat tot Liceul Militar.
– Şi după ce-aţi fost elev la Liceul de băieţi „Tudor”, în Târgu Jiu, cum de aţi ajuns la Iaşi?
– M-a atras nostalgia după Eminescu. Citisem despre Copou şi mi-am zis că Iaşiul e mai aproape de mine, de sufletul meu. Am plecat cu trenul – mocăniţa – din Brădiceni, iar la ora 09.00 era un personal Târgu Jiu-Bucureşti Nord. În tren am găsit o domnişoară, pe viitoarea soţie. Ea făcea pregătire la matematică şi-n tren. Eu am scos o carte şi citeam ceva. Pe Titica Bojincă, numele ei de fată, n-o cunoşteam până atunci chiar dacă era din Frânceşti. Prima întrebare: „unde mergi?” Mi-a zis că la Iaşi, iar de la Bucureşti pleca acceleratul spre Iaşi la ora 22. Ne-am luat tichete pentru accelerat şi ajungeam la Iaşi dimineaţa, pe la ora 5 sau 6. Am mai şi dormit, am mai şi vorbit. Din gara Iaşi am luat tramvaiul spre Universitate. Mie-mi era somn şi am sta pe o bancă-n parc, iar ea dezlega probleme de matematică.
– Aveaţi emoţii? Chiar nu cunoşteaţi pe nimeni la Iaşi?
– Oarecum. Înainte de admitere, Sile Blendea îmi făcuse cunoştinţă cu Vasile Nicolcioiu, care era asistent universitar la catedra de Drept internaţional. L-a găsit şi m-a rugat să mă înscriu la Facultatea de drept. Se dădea examene la Istoria României şi la Limba şi literatura română. N-am vrut. Dosarul meu nu se găsea la Iaşi, ci la Bucureşti. Pe atunci se trimiteau dosarele de înscriere prin Sfatul Popular. Mă înscrisesem pentru bursă. Co două zile înainte m-am dus la Bucureşti şi n-am putut să iau dosarul.
– Curat ghinion. Şi ce-aţi făcut?
– Un an de zile am predat ca învăţător în satul Grid – oraşul nou, lângă Călan, ca să nu mă ia în armată. Deşi Grid părea un sat uitat de Dumnezeu, până la urmă mi-au dat de urmă cei cu armata. A venit un miliţian la gazda mea, într-o sâmbătă, şi a stat de vorbă cu ea. Gazda i-a spus că sunt învăţător la clasele a II-a şi a IV-a, directorul predând la clasele a întâia şi a treia. Gazda a avut numai cuvinte bune despre mine. Ca să aflu până la urmă că miliţianul se numea Popescu şi e din Peştişani, soţul profesoarei Titiluşa, ce stă lângă Secotă.
– Cum aţi scăpat de armată?
– Ce ne facem, rămân copiii fără învăţător?, se întrebau sătenii. Miliţianul din sat mi-a zis că „ne-ai înşelat cu armata!”. La Hunedoara, Dumitru Brâncuşi era şef de restaurant. Mi-a spus: „Măi băiatule, ca învăţător ai 500 de lei lunar, iar în bar la mine ai 1.000 de lei.” N-am vrut. Şi el, văr cu mine, D. Brâncuşi făcuse Şcoala Normală cu Blendea, fiul învăţătorului din Drăgoeşti.
Când plecasem la Hunedoara, la văru-miu, i-am zis tatei să nu primească ordinul de încorporare. „Le zici că nu ştii unde sunt şi gata”. Miliţianul mi-a spus. „La toamnă te umflu!” Dar eu am plecat din nou la Iaşi, m-am întâlnit iar cu Vasile Nicolcioiu, la care ajunsesem prin Sile Blendea. Aproape că m-a asigurat că intru sigur la Drept, unde la 60 de locuri nu veniseră decât 100 de candidaţi.
– Iar l-aţi refuzat?
– Am intrat la Facultatea de Istorie-Filozofie, Secţia pedagogie-limba şi literatura română, la cinci ani. I-am trimis tatei telegramă că am luat examenul de admitere. N-aveam bani de venit acasă: 100 de lei dus şi altă sută întors. Tata s-a dus cu telegrama la Comisariatul Militar. „Ehei, nea Costică, om ţi-l făceam, îl trimiteam trei ani la diribau (adică la construcţii) sau la marină”.
– Aţi regăsit-o pe domnişoara din Frânceşti?
– Titica ajunsese în anul doi la Facultatea de chimie, la Politehnica ieşeană. Într-un timp locuia la un Cămin Puşkin, unul era în Sărărie şi eu în Căminul Copou. Mâncarea o aveam destul de proastă la început. Ne întâlneam la film, la teatru, ne vedeam în unele după amieze, dar şi în zilele de sărbătoare ori la bibliotecă.

Permis la fondul special de carte

– Vasile Nicolcioiu vă mai întâlnea?
– Sigur. Îmi făcuse un permis special cu care puteam să citesc cărţi dintr-un fond de carte altfel interzis. Deţinea funcţia de preşedinte al UAS pe Centrul universitar Iaşi, ce cuprindea Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Institutul Politehnic – cu chimie industrială şi construcţii – şi Medicina. Avea o garsonieră vizavi de Biblioteca Mihai Eminescu şi stătea singur. Mă întreba „dar de ce nu mai vii pe la mine?”. Nu ştiu unde staţi, i-am zis. Îşi cumpăra zilnic ziarul Scînteia şi mă invita să beau cafeaua cu el. Într-o zi zice: „Ioane, plec!” Unde, l-am întrebat eu? „Mă duc la Şcoala de Diplomaţie”. El ştia foarte bine franceza, germana, rusa şi se descurca de pe atunci şi în alte limbi.
O să mai vin eu pe aici. A intrat primul şi a rămas să studieze doi ani la Bucureşti. Între timp, eu am mai ţinut legătura cu el.

Căsătoria cu Titica Bojincă

– Ce alte noutăţi s-au mai petrecut la Iaşi?
-În anul 1967 m-am căsătorit la Iaşi, la Sfatul Popular, pe 21 noiembrie. Am avut ca martor o evreică şi la sfârşit, ea se căsătorise mai înainte, ne-a dat cheia de la garsoniera ei. Ştiam unde şedea, nevastă-mea avea un graseiat aparte şi toţi evreii o credeau de-a lor. Rely o chema pe evreica martorul nostru, care ne-a spus: „Staţi acolo o săptămână.” Pe urmă am găsit o garsonieră şi am rămas acolo cât am avut bani. Ne păstram locurile la cămin şi eu şi Titica. 50 de lei costa locul în cămin, bursa fiind 165, din care 30 de lei în mână. Abonamentul la tramvai – pe toate liniile – costa doar 5 lei.
Va urma

Ion Predoșanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here