Din toamna anului 1978 m-am integrat, prin concurs, în învăţământul preuniversitar gorjean, iar după trimestrul I al anului şcolar, prin ianuarie 1979, am început să frecventez seratele literare ale renumitului cenaclu Columna, desfăşurate, pe atunci, într-o încăpere de la intrarea în spaţiul Teatrului de Vară din Târgu-Jiu. N-am să uit niciodată debutul cu emoţie abia reticentă, dar şi cu oarecare rutină, pe care le deprinsesem experimental pe la cercuri sau cenacluri literare din Valea Jiului, din Petrila lui Ion D. Sârbu, mai rar, din Petroşani. La cenaclul literar Columna, emoţia s-a accentuat şi prin faptul că mă aflam în situaţii literare inedite, create de atmosfera de intensă participare afectivă şi spirituală, patronată de o memorabilă tripletă auctorială: profesorul Titu Rădoi, Ion Cănăvoiu şi Nicolae Diaconu, alcătuind prezidiul columnist. Titu Rădoi se afirmase la Târgu Jiu, ca filolog redutabil, considerat un veritabil magistru de către elevii lui, viitori columnişti. El era un intelectual de formaţie universitară clujeană, în tradiţia Şcolii Ardelene, strălucind ca profesor devotat învăţământului preuniversitar, fără crize sau veleităţi de arivism literar, cum ar fi aceea de membru al Uniunii Scriitorilor, deosebindu-se de mulţi alţii, propulsaţi de asemenea tentaţii. Cu Titu Rădoi am colaborat vreo două decenii, între anii 1979-2000 la Cenaclul Columna, ca subaltern iniţiat în domeniul criticii literare de întâmpinare. Niciodată n-am cunoscut momente de concurenţă, dimpotrivă, ne situam în raporturi de completare a observaţiilor şi impresiilor din comentariile noastre.
În felul acesta, amical şi colegial, constructiv am rămas, din nefericire, după 2 ianuarie 2001, succesor în materie de critică literară de întâmpinare la faimosul nostru cenaclu literar. Am continuat astfel, ca profesor de vorbire, citire şi scriere, unul dintre cunoscuţii mentori ai elevilor cu aptitudini literare şi ai cenacliştilor, fără orgolii şi invidii execrabile.
Ceilalţi doi parteneri ai magistrului Titu Rădoi, Jean Cănăvoiu şi Nae Diaconu, au funcţionat sporadic în învăţământ, aspiraţia şi vocaţia lor fiind creaţia literară autentică şi de literaţi boemi, nonconformişti, nu de specialişti în domeniile congruente ale limbii şi literaturii române, precum profesorii iluştri Iancu Popescu, Elena Roată, Marinela Pârvulescu, Luminiţa Dima, Georgeta Popescu, Cornel Ivănescu, Eugen Velican, Romulus Iuilian, Ion Pecie şi Constantin Ungureanu. Lista canonică a acestora poate fi completată şi extinsă chiar cu profesorul şi criticul literar Ion Trancău, adăugat cu umor şi modestie. Împreună, profesoare şi profesori cu nume proprii recunoscute, n-au avut aspiraţii sau tentaţii ale unor funcţii lucrative în cultură, cunoscând, probabil celebra disociere pe care G. Călinescu o lansa, din anul 1941, în prefaţa la Istoria literaturii române de la origini până în prezent, prin care blama pioasa confuzie dintre cultură şi literatura beletristică, în favoarea acesteia.
M-am inclus în rândul profesoarelor şi profesorilor de mai sus în semn de solidaritate spiritual-artistică, aproape inexistentă în prezent pe plan cultural-literar şi artistic, conştient că nu am avut pregătirea universitară restrictiv-didactică a acestora, nici pe aceea de diplomat universitar pentru specialitatea de teorie, critică literară şi folclor, cea care m-a ajutat totuşi enorm în concursurile mele pentru ocuparea unor catedre vacante de limba şi literatura română de la Liceul Industrial nr.5 Maşini Unelte, Colegiul Naţional Ecaterina Teodoroiu şi, mai ales de la Colegiul Naţional Spiru Haret, actualmente instituţii de prestigiu european.
Sintagma genocid cultural a fost lansată cu mai mulţi ani în urmă de regretatul Marius Tupan, redactorul şef al revistei Luceafărul, de altădată, nu cel de acum, de dimineaţă. Prozatorul şi coordonatorul acestei reviste prevedea, pare-se, situaţia lamentabilă a presei de azi, a ziarelor şi revistelor cultural-literare şi artistice ameninţate de pericolul dispariţiei.
Din revista România literară nr. 33-34, editată de Uniunea Scriitorilor din România, citim un semnal de alarmă intitulat Cultura în pericol, pe prima pagină, conceput şi redactat de academicianul Nicolae Manolescu, directorul hebdomadarului literar naţional, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, din care reproducem începutul şi sfârşitul: Recentul proiect de ordonanţă de urgenţă al Guvernului la iniţiativa Ministerului Finanţelor şi susţinut vehement de Premier la o întâlnire cu ziariştii a provocat deja câteva reacţii publice. Uniunea Scriitorilor din România se asociază comunităţii culturale trăgând un semnal de alarmă (….) . Aplicarea ordonanţei de urgenţă va da o lovitură de graţie probabil unicului domeniu prin care România îşi mai poate afirma identitatea spirituală. Fără alt câştig pentru guvernanţi decât acela ironic de a-şi dovedi încă o dată, dragostea pentru cultura naţională. Stilul publicistic manolescian, evident în aceste citate, ne îndreaptă gândul la titlul Cărţile au suflet şi ne sugerează posibilitatea unei extinderi şi aprofundări după care, la fel, şi revistele cultural-literare au suflet.
Ion Trancău
