În Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci); Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu 8, 34-38; 9,1(Luarea crucii şi urmarea lui Hristos), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, rugătorul creştin se încredinţează de faptul că Sfânta Cruce înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi fiecare dintre noi, între mine, rugătorul şi smeritul creştin şi aproapele, pentru că apare ca un veritabil schimb de euri, de vieţi, în care îl în¬ţeleg, îl cunosc şi îl ajut pe cel aflat la nevoie, când simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe problemele mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său. Pentru aceasta Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi a vieţii Prea Sfintei Treimi în inimile noastre, e locul de întâlnire, de comunicare şi de unire cu Dumnezeu într-o sfântă comuniune, pentru că în pătimirea Sa, Iisus Domnul Se ruga: „Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan XVII, 21), mai ales că la fel cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să ne purtăm în inimă, «să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită», aşa cum toţi rostim la Sfânta Liturghie. În felul acesta, Biserica ne pune înainte cinstirea Sfintei Cruci şi urmarea lui Hristos în drumul mântuirii noastre, pentru că ni se pune înainte pilda jertfei lui Hristos, întrezărind Lumina Slăvitei Sale Învieri, deci, adresându-ne îndemnul şi observaţia faptului că nimeni nu poate ajunge la mântuire fără acceptarea crucii vieţii sale şi urmarea lui Hristos. Iar, pentru că vorbim despre luarea crucii şi urmarea lui Hristos, trebuie spus de la bun început că aceasta înseamnă asumarea jertfei în mod liber, pentru că este chiar perioada aceasta a Postului Mare, un timp al lepădării de păcat, în care cultivăm în locul acestora virtuţile bineplăcute lui Dumnezeu: postul, rugăciunea, milostenia, mai ales că în această perioadă ne spovedim şi dorim împărtăşirea cu Hristos, iar, ţinta sau miza acestei jertfe este mântuirea, fiindcă Dumnezeul Cel Atotputernic a rânduit cu bună ştiinţă ca prin post şi rugăciune, să ne asumăm în această perioadă, purtarea crucii vieţii care duce spre mântuirea noastră!
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34)
Aşadar, în Duminica a treia din Post auzim Cuvântul prin care Mântuitorul Iisus Hristos ne spune în modul cel mai clar: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34), iar, cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră icoana unei vieţi vii, pilduitoare, când Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine”, aşa cum le spusese şi ucenicilor Săi: „Veniţi după Mine”, fiindcă viaţa în Hristos este calea cea adevărată şi este mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel. Pentru dobândirea mântuirii suntem ajutaţi în fiecare duminică cu o virtute sau cu un exemplu demn de urmat din Istoria Bisericii, în aşa fel încât drumul spre mântuire să nu-l facem la întâmplare, de aceea, chiar din prima duminică a Postului, a Ortodoxiei, Biserica ne-a vorbit despre virtutea credinţei şi ne-a atras atenţia că aceasta nu poate fi decât ortodoxă! În această Duminică a treia din Postul Mare, Sfinții Părinți au rânduit scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii spre închinare și cinstire, amintind pe de o parte de Pomul Vieții din mijlocul Raiului, de care dorim să ne bucurăm, iar pe de altă parte de șarpele înălțat în pustie, către care priveau cei care erau mușcați de șerpii veninoși și trăiau. Asemenea acelora, creștinii mușcați de diavol prin diferite patimi privesc spre Hristos cel răstignit și trăiesc. Crucea era, în trecut, până la venirea Mântuitorului, doar un instrument de tortură, căci cei mai mari răufăcători primeau moarte pe cruce, înfricoșătoare prin chinul prelungit și supusă oprobiului public, însă Domnul Hristos a convertit semnificația ei, crucea devenind altarul Său de jertfă. Pentru împăcarea omului cu Dumnezeu, Fiul Lui Dumnezeu a primit moartea pe cruce, deci, răstignirea. Crucea este simbolul creștinismului pentru că pe cruce Iisus Hristos a arătat cât de mult iubește Dumnezeu lumea aceasta, de aceea, când ne închinăm Sfintei Cruci de fapt cinstim pe Hristos cel răstignit pe Sfânta Cruce. Evanghelia care se citeşte în această Duminică este tulburătoare prin mesajul pe care ni-l transmite. Cuvintele Mântuitorului au avut, atunci când au fost rostite, o semnificație mai greu de dus și de acceptat decât astăzi, întrucât crucea însemna moarte, cuvintele Sale erau o chemare la moarte asumată, o chemare la oprobiu public, în schimbul urmării Sale. Și au fost atâția oameni care au răspuns acestei chemări, căci, în schimbul pierderii vieții pentru El și pentru Evanghelie, Hristos Domnul promite mântuirea, viața cea veșnică. Astăzi, lepădarea de sine și luarea crucii au căpătat alt sens, unul figurat, pentru că într-o lume preocupată de sine mai mult ca oricând, în care iubirea de sine a ajuns crez pentru atât de mulți oameni, lepădarea de sine poate părea desuetă și greu de acceptat! Lepădarea de sine înseamnă să eliminăm tot ceea ce ne rupe de Dumnezeu, tot ceea ce ne desfigurează și ne îndepărtează de asemănarea cu El, așa cum am fost creați și chemați să fim. Să lepădăm egoismul, lăcomia, mândria, bârfa, răutatea, neiertarea, toate cele care țin de iubirea de sine. În acest fel, Îi facem loc în noi lui Hristos cel înviat, care nu se desparte niciodată de oameni, de crucea iubirii Sale! Crucea ne învață că, fără jertfă, iubirea este doar o formă fără fond, iar, fericirea celui care iubește este să știe că persoanele pe care le iubește sunt fericite. Iar Dumnezeu este bucuros să știe că aceia care-L iubesc sunt fericiți! Desigur, pentru a înţelege Crucea, trebuie să înţelegem, mai întâi, care este rostul nostru pe lume şi cum putem dobândi fericire veşnică. Ne explică, în duhul Sfinţilor Părinţi, chiar Părintele Dumitru Stăniloae: «Fericirea şi binele real al făpturilor depind de recunoaşterea lui Dumnezeu de către ele şi de iubirea faţă de alte făpturi, pentru că făpturile nu au în ele infinitatea după care aspiră, ci trebuie să se întregească cu Dumnezeu, în Care e viaţa infinită, şi cu alte făpturi. Fiind mărginite, au nevoie de comuniune. Dar comuniunea cu alte făpturi, sau cu toate făpturile, nu o pot avea decât dacă ele se întâlnesc în Dumnezeu. Numai în El pot fi toate una. Există făpturi care se pot amăgi uneori cu ideea că sunt în sine virtual infinite şi că pot ajunge la ţinta trăirii lor actuale doar prin faptul că trăiesc aspiraţia spre infinit şi sunt făcute în aşa fel. Amăgirea constă în faptul că nu văd că numai dăruindu-se altor persoane, şi cu deosebire lui Dumnezeu, o făptură se înfăptuieşte real pe sine, întrucât prin aceasta le face şi pe acelea să i se dăruiască» (în nota 1518 la Sfântul Chiril al Alexandriei, «Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan», în PSB, vol. 41, EIBMBOR, 2000, pp. 802-803). Aşadar, dragostea este continua dăruire către celălalt, iar, această dăruire nu e una condiţionată sau limitată – pentru că nici dorul după celălalt nu are limite –, ci e una jertfelnică şi ia chipul Crucii. Deşi poate părea, din afară, frustrant şi obositor acest proces – această permanentă dăruire pentru celălalt –, în realitate, doar aşa putem fi împliniţi şi putem găsi odihnă. De câte ori vrea omul să-şi împlinească poftele, sau să afle odihnă în vacanţe prelungite pe bani mulţi sau să obţină satisfacţii de tot felul de la cei din jurul său, de atâtea ori va ajunge să fie dezgustat, plictisit, neîmplinit. De câte ori, însă, cineva se dăruieşte celorlalţi, făcând risipă de efort, de daruri şi de timp preţios, tot de atâtea ori se va naşte în el o bucurie care îl va odihni! Când mă însemnez cu semnul Sfintei Cruci, crucea mă susţine pe mine, nu eu pe ea. E ca şi cum aş pune în faţa trupului meu o nevăzută stavilă pentru toate poftele şi gândurile mele întinate, fiindcă Dumnezeul Cel Atotputernic a rânduit cu bună ştiinţă ca prin post şi rugăciune, să ne asumăm în această perioadă, purtarea crucii vieţii care duce spre mântuirea noastră!
,,Căci, cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela şi-l va mântui” (Marcu 8, 34-35)
În această Duminică a Sfintei Cruci, atunci când fac cruce, mă apropii de Cer, aşa cum braţul orizontal este prins pe cel vertical. Cum orizontala este mai aproape de vârful Crucii decât de baza ei, tot aşa şi eu, omul, deşi în trup, mă desprind de cele materiale, fiind chemat să fiu mai aproape de înălţimi, de cele nevăzute, decât de cele văzute – de care nu mă despart, dar care nici nu mă ţin legate. Doar semnul Sfintei Cruci fac peste cele din afara mea, mai ales peste cele pe care le mănânc sau le beau, indiferent de tăria credinţei mele! Pe toate le recunosc drept daruri ale lui Dumnezeu, iar nu ca pe lucruri care mi s-ar cuveni de la sine. Ele devin, astfel, deşi rămân materie, mărturii ale iubirii lui Dumnezeu, de a Cărui prezenţă mă hrănesc şi mă încarc, poate la fel cum prescura se preface în Trupul Domnului, păstrându-şi calitatea de pâine! De aceea, Sfânta Evanghelie ne arată că Domnul Iisus Hristos, împreună cu sfinţii săi ucenici, mergea spre Cezareea lui Filip, şi mergând aşa cu ucenicii pe drum, Mântuitorul îi întreabă: ,,Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ucenicii au început să-I spună atunci felurite păreri ale oamenilor, cu privire la persoana Lui. «Unii zic, Doamne, că Tu ai fi Ioan Botezătorul care a înviat din morţi; alţii zic că ai fi un prooroc», ,,Dar voi cine spuneţi că sunt?”, întreabă Domnul. Se face o clipă de tăcere. Ucenicii se uită unii la alţii şi apoi privirile tuturor se îndreaptă spre Petru. Acesta era cel mai în vârstă dintre ucenicii Domnului şi totdeauna obişnuia să înfăţişeze Domnului gândurile tovarăşilor săi. De aceea şi de această dată Apostolul Petru, înţelegând ce vor să-i spună ucenicii prin privirile lor, răspunse Mântuitorului: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu» şi toate privirile Apostolilor căutau acum mai mult spre Iisus, Care Se uită pe rând la toţi apostolii şi privirea Lui se opreşte la urmă asupra lui Petru. Apoi grăieşte: ,,Ferice de tine Simone, fiul lui Ioania, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: Tu eşti Petru, şi pe această piatră (a mărturisirii tale) se va zidi Biserica Mea, şi toată puterea întunericului nu o va birui pe dânsa” (Mat. 16, 17-19). Mai departe, spune Sf. Evanghelie, a început Mântuitorul să-i înveţe pe Apostoli şi să le spună că «Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe, de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis şi a treia zi să învieze» (Mat. 16, 21). Cuvintele lui Iisus au depăşit aşteptările apostolilor pentru că un astfel de Mesia nu le-a trecut prin minte niciodată! Să mai spunem că tema Crucii din această Duminică face un rezumat al virtuţilor pomenite până acum, căci sărutând Crucea lui Hristos, nu se poate să nu-ţi dai seama că pe aceeaşi cale a crucii, «îngustă şi cu chinuri» suntem chemaţi să-I urmăm Lui. Pentru aceasta, atunci când te apropii de Hristos cel Răstignit pe Cruce, încearcă să-L asculţi, fiind atent la chemarea pe care El ţi-o face, spunându-ţi: ,,Ia-ţi crucea şi urmează-mi Mie. … Căci cine îşi va pierde sufletul pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, acela şi-l va mântui” (Marcu 8, 34-35), sau: ,,Veniţi la Mine toţi cei împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”, deoarece Cuvântul Mântuitorului cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6), face apel însă la vo¬inţă, la conştiinţă pentru că fără conştiinţa şi voia noastră, um¬blarea pe această cale nu ar avea în plan spiritual, valoare şi nu ar fi un mers înainte. Prin urmare, Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Sale, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”. Să te lepezi de «sine», când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult decât acest «sine» înşelător! Cuvântul Mântuitorului se adresează, însă, celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns înţelesul şi duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de către Domnul Însuşi, pentru că numai în acest duh sfinţitor şi cu înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine, înseamnă: să mă lepăd de acea «iubire de sine» egoistă, care face din «ego-ul» meu un idol, mai ales dacă voi înţelege că Dumnezeul Cel Atotputernic a rânduit cu bună ştiinţă ca prin post şi rugăciune, să ne asumăm în această perioadă, purtarea crucii vieţii care duce spre mântuirea noastră!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
