Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu este Lumina şi niciun întuneric nu este întru El, pentru că deschizând larg porţile minţii şi ale inimii, mulţi dintre noi simţim că Dumnezeu este Iubire!

771

În Duminica a 22-a după Rusalii; Ap. Galateni 6, 11-18; Ev. Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită a se citi din Sfânta Evanghelie o neasemuit de frumoasă şi relevantă pericopă care ne înfăţişează oglinda sufletului, pe de o parte, ceva mai mult decât o imagine a lumii noastre pământeşti, căci de la cădere mereu sunt şi bogaţi, şi săraci, bogaţi care uită de săraci, ca şi săraci care uită de Dumnezeu, dar, din fericire, şi bogaţi care nu uită de săraci, pentru că în parabolă avem un om bogat – în înţelesul acestei lumi, sărmanul de el, îmbrăcat în purpură şi în vison, stofe scumpe din vremea aceea, împreună cu mesele lui atât de încărcate, cu toate că în mijlocul atâtor belşuguri de hrană, bogatul fără nume nu lua aminte că la poarta lui zăcea tot timpul un om sărac, un anume Lazăr, care nici adăpost nu avea. Iar, cum Hristos Domnul a spus că nu a venit să distrugă legea, ci s-o împlinească, pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr o arată cu prisosinţă, mai ales că bogăţia nu este nicicum incriminată, iar tema nu este bogăţia în sine, ci milostivirea ca virtute, singură acoperă mulţime de păcate, când păcat este nemilostenia şi virtute este răbdarea. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă că viaţa pe pământ este caracterizată de trei trăsături care nu mai sunt în viaţa de apoi: mila, pe care bogatul nu a avut-o pentru sărac, dar a cerut-o atunci când spune: «Fie-ţi milă de mine», apoi rugăciunea ascultată şi pocăinţa. Subînţelesul acestei pilde ne arată că tragedia necredinţei este tragedia morţii şi că suntem oameni morţi prin păcatele noastre, iar tragedia nefericirii nu se poate în niciun chip vindeca decât prin înviere, prin iubire divină şi lumină divină. De aceea, să simţim acest chip diafan, această zestre, această structură, acest proiect dumnezeiesc în noi, plecând de la adâncul din noi, de la chipul lui Dumnezeu din fiinţa noastră, pentru chemarea asemănării, care e simbioză adâncă de har dumnezeiesc, de lumină divină şi de iubire divină a sufletului nostru nemuritor, mai ales că Dumnezeu este Lumina şi niciun întuneric nu este întru El, pentru că deschizând larg porţile minţii şi ale inimii, mulţi dintre noi simţim că Dumnezeu este Iubire!

Era și un sărac, pe numele lui Lazăr, care zăcea în fața porții (casei) celei mari a bogatului!
Iar textul Evanghelic al Duminicii a 22-a după Rusalii ne spune astfel: ,,Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și în in din cel mai fin, veselindu-se și petrecând în fiecare zi în ospețe strălucite. Era și un sărac, pe numele lui Lazăr, care zăcea în fața porții (casei) celei mari a bogatului, plin de răni care supurau, dorindu-și să se sature cu bucățile căzute de la masa bogatului. Până și câinii veneau să-i lingă rănile. S-a întâmplat să moară săracul și să fie purtat de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Și în iad fiind, în chinuri, ridicându-și ochii, îl vede pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. Și strigând a zis bogatul: Părinte Avraame, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci tare mă chinuiesc în focul ăsta. Și i-a zis Avraam: fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai primit în viață cele bune ale tale și Lazăr, de asemenea, le-a primit pe cele rele. Acum și aici el se mângâie, iar tu suferi și te chinuiești. Și, peste toate, între noi și voi stă neclintit un hău mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată și nici cei de acolo să nu poată străbate până la noi. Dar a mai spus bogatul: te rog, dar, pe tine, părinte, să-l trimiți pe Lazăr la casa tatălui meu, căci mai am cinci frați și să le dea Lazăr mărturie (despre cum e în iad) ca să nu vină și ei aici în acest loc de chin. Și îi spune Avraam: îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei. Dar bogatul a răspuns: nu, părinte Avraame, doar dacă vine cineva din morți la ei se vor căi. Și i-a răspuns Avraam: dacă de Moise și de profeți n-au ascultat, nici de va învia cineva din morți nu vor crede” (Luca 16, 19-31). Prin urmare, suntem în momentul în care Iisus Hristos Mântuitorul străbate împreună cu ucenicii Săi Iudeea în drum spre Ierusalim, fiind o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia Fiul Lui Dumnezeu şi Dumnezeu El Însuşi Se descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, făcându-se o trimitere la un alt Dumnezeu decât cel zelos al Legii, deoarece omul credincios Îl descoperă pe Dumnezeu cel iubitor și iertător, cel plin de milă și înțelegere, uman, cel care va deveni Dumnezeul creștin, Dumnezeul iubirii de oameni și al ajutorului când te aștepți mai puțin și de la cine te aștepți mai puțin! De altfel, iubirea, iertarea și îndurarea lui Dumnezeu sunt temele principale ale Evangheliei după Luca, numită, de aceea, și Evanghelia îndurării, pentru că pretutindeni pe unde poposește Iisus, Îl așteaptă mulțimi şi El le spune pilde, învățându-i că drepții, cei care vor putea intra în Împărăția Cerească, sunt cei iubitori și iertători și, mai ales, cei ce-și ajută aproapele!
În această parabolă sunt cuprinse multe învățături, deoarece Iisus nu dorește altceva decât să ne arate că și cel mai umil și mai disperat neajutorat… va fi ajutat, fie și doar în lumea de dincolo, și că-și va petrece eternitatea scăldat în iubire părintească, iar numai Dumnezeu este Lumina şi niciun întuneric nu este întru El, pentru că deschizând larg porţile minţii şi ale inimii, mulţi dintre noi simţim că Dumnezeu este Iubire!

,,Părinte Avraame, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba”!
Poate că nu știm de ce Lazăr, cel pe care Dumnezeul îl ajută, a ajuns să cerșesească, plin de ulcerații, la poarta casei măreţe a bogatului cu mantia de lână purpurie, cămașa de in egiptean fin și foarte scump și poarta cea mare ce sugerează o stare aproape regească, dar știm că acest Lazăr nu cârtea împotriva Domnului, ci aștepta ca un pios, cu multă răbdare, cuminte, știind că ajutorul avea să vină negreşit! Şi mai știm că Lazăr nu-l ura pe bogat, iar faptul că acesta n-are nume sugereză că nu merita prin nimic să fie ținut minte, iar, bogat fiind, nemilostivul tânjea doar să se sature cu bucățile pe care, probabil, le aruncau pe jos mesenii pentru că nu mai erau bune! Săracul Lazăr nu îl ura pe bogat nici pentru că era bogat și se desfăta cu toate deliciile din lume și nici pentru că acesta nu-i dădea de pomană, iar tocmai această lipsă a urii, vrea să spună Iisus cu această parabolă, i-a adus lui Lazăr iubirea eternă la sânul etern-iubitor al Părintelui Ceresc. De altfel, iubirea, iertarea și îndurarea lui Dumnezeu sunt temele principale ale Evangheliei după Luca, aşa cum am mai subliniat! Parabola ne mai învaţă că şi neajutorații au totuși un ajutor, pe Dumnezeu, chiar dacă acest ajutor se arată, uneori, doar în lumea de dincolo, iar nu întâmplător numele săracului este Lazăr: Lazaros/în pronunția grecească a lui Eliezer care înseamnă «Dumnezeu ajută»! Poate că aici cuvântul cheie este «sânul lui Avraam», în greacă, «kolpos»/ şi care este sânul plin de iubire al mamei. Dar aici devine pieptul/ sânul plin de iubire al tatălui, brațele tatălui care-și îmbrățișează fiul iubit. În parcursul pildei, ne dăm seama, aşadar, că Lazăr era smerit, de aceea i s-au potrivit cuvintele Mântuitorului: „Fericiţi cei săraci cu duhul (adică smeriţi), că a lor este împărăţia cerurilor!” şi i se potriveşte foarte bine şi un gen de atitudine, care, trebuie să recunoaştem, cu totul deosebită, o remarcăm cu prisosinţă la săracul nostru Lazăr, pentru că bogatul, dimpotrivă, s-a dovedit a fi mândru şi lipsit de dragoste. Nu din pricina bogăţiei a pierdut Raiul, căci bogăţia în sine nu este rea, ci devine rea dacă este dobândită necinstit şi dacă este utilizată egoist. Căci ea poate fi asemuită cu o scară pe care poţi urca spre cer, prin milostenie, sau poţi coborî pe ea în iad, prin zgârcenie şi egoism. Desigur, Bunul Dumnezeu a creat pământul ca să ne bucurăm de darurile şi bogăţiile lui, dar nu singuri, ci împreună cu semenii, iar păcatul esenţial pentru care bogatul din evanghelie a pierdut Raiul este PĂCATUL NESIMŢIRII, al NEPĂSĂRII, căci s-a dovedit insensibil la suferinţa săracului bolnav de la poarta sa. Şi foarte bine a sintetizat aceste aspecte Sfântul Ioan Gură de Aur, când spune: „Eşti bogat? Nu sunt împotriva ta! Eşti zgârcit? Iată pentru ce te osândesc!”. În concluzie, oricine cunoaşte că bogatul nesimţitor trece pe lângă cel lipsit, ca şi cum ar trece pe lângă un gard, nu are cum să înţeleagă suferinţa săracului, dacă el nu cunoaşte lipsa? Cum să înţeleagă preţul banului, când el a avut întotdeauna de prisos? Cum să aibă el simţul cumpătării, când foarte adesea risipeşte banii pe nimicuri? Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care mai la tot pasul ne lovim de purtători ai păcatului nesimţirii: funcţionarul care, plătit fiind să fie serviabil, ne tratează cu aroganţă şi dispreţ, vânzătorul căruia-i cumpărăm marfa cu bani câştigaţi cu sudoare şi care face orice ca să ne înşele cumva; muncitorul (tâmplar, instalator, zidar ş.a.), pe care-l angajăm şi-l plătim ca atare, ba îi mai dăm şi mâncare şi băutură şi face lucru de mântuială; şeful, indiferent de treapta şefiei lui, care caută să fie simţitor, de faţadă, desigur, numai cu cei superiori în funcţie, iar cu subalternii se poartă fără pic de omenie; subalternul care, profitând de bunătatea şi îngăduinţa noastră, face totul numai formal, fără nicio participare sufletească; politicianul care se arată simţitor doar în campaniile electorale, în rest fiind surd şi orb la cei cărora le-a promis să-i servească; vecinul pentru care eşti vecin doar când are nevoie de tine; rudenia care te recunoaşte de rudă atâta timp cât ai o funcţie sau bani şi poate profita, ca să nu mai vorbim şi despre omul de pe stradă care atunci când are un obiect de aruncat nu caută un coş de gunoi, ci-l aruncă unde se nimereşte! Pentru că mulți nu au nevoie de bani, nici de lucruri, nici de cărți, nici de darurile mărunte, ci de oameni care să le confirme faptul că duhovnicia și sfințenia nu au murit de pe pământ, fiindcă mai există oameni, cu toate păcatele lor, care doresc lucrurile drepte, frumoase, cuvioase ale Lui Dumnezeu, Cel Care este Lumina, şi niciun întuneric nu este întru El, pentru că deschizând larg porţile minţii şi ale inimii, mulţi dintre noi simţim că Dumnezeu este Iubire!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here