În Duminica a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu); Ap. 1 Timotei 4, 9-15; al Ierarhilor: Evrei 13, 7-16; Ev. Luca 19, 1-10; a Ierarhilor: Matei 5, 14-19, când avem şi Sărbătoarea Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, pare că se anunţă apropierea treptată a Postului şi ne invită să intrăm în perioada pregătitoare, datorită profundei cunoaşteri psihologice pe care o are Biserica asupra naturii umane, ştiindu-ne chiar neputinţa de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o treaptă duhovnicească sau intelectuală la alta, mai ales că această pregătire include cinci duminici consecutive, precedente Postului, fiecare dintre ele, prin propria-i pericopă evanghelică ce este dedicată unui fundamental aspect al pocăinţei. Ca urmare, primul moment care anticipează Postul Mare este Pericopa Evanghelică despre vameşul Zaheu (Luca 19, 1-10), care istoriseşte existenţa unui om care era prea scund ca să-L poată vedea pe Iisus, dar care dorea atât de mult să-L vadă, încât a mers şi s-a urcat într-un copac numit sicomor, iar, Mântuitorul Iisus Hristos îi răspunde dorinţei lui şi merge în casa sa, prin aceasta, tema acestei prime vestiri a Postului este dorinţa omului de a-L avea pe Dumnezeu în casa sufletului său, un lucru pe care mulţi dintre noi, nu îl mai vedem astăzi! Într-un fel, s-ar putea chiar afirma că omul este dorinţă, şi acest fundamental adevăr despre natura umană este mărturisit chiar în Evanghelie, care ne spune că acolo unde este comoara ta, aşa cum spune Hristos, acolo va fi şi inima ta, iar, o dorinţă puternică îl potenţează pe omul care depăşeşte limitele sale naturale! Când îşi doreşte cu pasiune ceva, omul poate face lucruri de care, în mod normal, nu este capabil, se autodepăşeşte şi se transcende pe sine însuşi. De aceea, deseori, singura întrebare este dacă noi dorim cu adevărat lucruri bune, dacă puterea dorinţei din noi este îndreptată către ţelul cel bun sau dacă, aşa cum se arată în cuvintele existenţialistului Jean-Paul Sartre, omul este mai mult decât o «inutilă pasiune», cu precizarea că în cazul de faţă, vameşul Zaheu a dorit chiar «lucrul cel bun», ca să-L vadă şi să se apropie de Hristos. Credem că aceasta este prima dovadă a pocăinţei, pentru că pocăinţa începe cu redescoperirea naturii profunde a tuturor dorinţelor: dorinţa de a-L avea pe Dumnezeu după dreptatea Lui, ceea ce confirmă pe deplin faptul că Dumnezeu are o dorinţă sfântă de a intra în casa omului şi de a simţi rămânerea Lui permanentă, prin credinţa creştinului cu suflet sfinţitor, primitor şi împlinitor de fapte bune!
,,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”!
Aşadar, în Duminica a 32-a după Rusalii, ne aflăm cu mintea şi cu sufletul în Ierihon, unul dintre oraşele preferate ale Mântuitorului, pentru că multe întâmplări, multe minuni, multe drumuri ale Lui Iisus Hristos Mântuitorul sunt legate de el, un orăşel situat aproape de graniţa cu Iordania de astăzi şi care beneficiază de o poziţie în acelaşi timp privilegiată şi blestemată, şi este blestemată, pentru că se află la câteva sute de metri sub nivelul mării, astfel încât, coborând de la Ierusalim spre Ierihon, întotdeauna ţi se pare că intri dintr-o dată într-un cuptor încins, foarte cald, mai ales că în acelaşi timp, se ştie că pe lângă oraş trece Iordanul cu apă dulce, care izvoreşte de la poalele muntelui Hermon, trece prin Marea Galileii şi se varsă în Marea Moartă, o mare cu apă sărată. Mai are Ierihonul, în partea de nord, un izvor de apă rece, cu apă bună de băut, care reconfortează pe tot călătorul care trece până acolo, iar, la sud este pustia Quarantaniei. Iată, aşadar, o serie de amănunte care fac din Ierihon un loc interesant, iar, Mântuitorul va fi avut în mod sigur şi alte motive personale de a-l prefera, fiind posibil ca uneori să fi venit din Galileia, în jos pe Iordan, de unde urca la Ierusalim. Ca urmare, după vindecarea orbului, e de presupus că oamenii vorbeau între ei, comentau, mulţi voiau să se atingă de Iisus, mulţi voiau să-I pună întrebări şi era mare zarvă cu o mare mulţime. În Ierihon, mai locuia un oarecare Zaheu, de profesiune vameş, adică, agent fiscal, unul care încasa dările pe pământuri, pe case, pe produse, pe circulaţia mărfurilor, acesta însemnând personajul Pericopei Evanghelice a Duminicii a 32-a după Rusalii. Deci, Zaheu era mic de statură şi văzând că vin mulţimile cu Iisus în frunte, îşi dă seama că voia să-L vadă. Pentru aceasta, s-a urcat într-un sicomor, iar, până în zilele noastre, li se arată pelerinilor şi astăzi sicomorul ca o mărturie materială a autenticităţii întâmplării, mărturie care a străbătut prin timp până la noi de peste două mii de ani. Iată, aflăm că Zaheu, urcat în sicomor, a vrut să-L vadă pe Iisus mai bine, pentru că în felul acesta, l-a văut şi Mântuitorul pe dânsul, aşa cum ne relatează Sf. Ev. Luca: «Şi intrând, trecea prin Ierihon. Şi iată un bărbat, cu numele Zaheu şi acesta era mai-marele vameşilor şi era bogat. Şi căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor, ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: ,,Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”! Şi a coborât în grabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un păcătos. Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată jumătate din avera mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către Iisus: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel piedut”! (Luca 19, 1-10). Aşadar, mergând în casa lui Zaheu, s-a întâmplat ceea ce va fi fost foarte firesc: mulţimile au început să murmure şi să întrebe, cum de intră Acesta în casa unui păcătos, fiindcă vameşii erau prototipul, simbolul păcătoşeniei şi al lăcomiei! Posibil ca vameşul Zaheu să fi fost foarte cunoscut în oraş, fiindcă îndeplinea funcţia de mai-mare al vameşilor, un fel de perceptor şef, care negocia cu stăpânii romani suma pe care trebuie s-o strângă, iar, pentru aceasta, îşi angaja vameşi subalterni pe care îi plătea şi după ce făceau suma cerută de romani, restul şi-l împărţeau între ei, partea leului revenindu-i bineînţeles şefului Zaheu! De obicei, în lumea veche, aceşti oamei nu erau simpatizaţi de popor, erau consideraţi chiar odioşi. Nu existau pe atunci forme, declaraţii exacte de bunuri, în măsura în care sunt astăzi, putându-se calcula exact impozitele pe care trebuie să le plătească fiecare la stat, ceea ce le dădea prilejul acestor funcţionari să fie adesea abuzivi, când stabileau după bunul lor plac, spre a le rămâne şi lor cât mai mult! Ar trebui să mai spunem că se găsesc şi în ziua de azi din aceia care spun că Iisus a fost un oarecare rabin obscur şi neînsemnat, Care nu ar putea să creeze o religie, să cucerească o lume, să umple lumea cu cărţi despre El şi cu imense catedrale, să umple lumea cu martiri pentru El, mărturisind cu preţul vieţii lor că a fost Dumnezeu. E bine să înţelegem şi să desluşim chiar modul strălucit cum a reuşit Domnul să-i ducă pe credincioşii Săi până la sacrificiul suprem în numele Lui, chiar şi printr-o întâmplare cum a fost aceasta cu Zaheu, din care putem afla şi alte lucruri decât ceea ce ne spune ea în mod direct! Pentru aceasta, Evanghelistul Luca a vrut să ne spună ceea ce s-a întâmplat cu Zaheu şi cum s-a întâlnit el cu Mântuitorul şi cum Mântuitorul a acceptat să vorbească cu el şi chiar a dorit să intre în casa lui, fiindcă acesta a fost gândul evanghelistului în chip cu totul secundar când a relatat şi faptul că Mântuitorul mergea înconjurat de mulţimi. Tocmai acest amănunt ne descoperă că Mântuitorul era o personalitate mare în epocă, foarte cunoscut, pentru că altfel, de ce l-ar fi urmat mulţimile, de ce s-ar vorbi despre mulţimile din jurul Său? Şi nu e singurul loc unde se vorbeşte despre mulţimi, deoarece, pe când şedea Iisus la masă, au venit o mulţime de vameşi şi păcătoşi la El (Matei 9, 10; Luca 5, 29), sau, după El a mers o mare mulţime de oameni din Iudeea (Marcu 3, 7), sau, toată mulţimea, cuprinsă de bucurie, lăuda pe Dumnezeu (Luca 19, 37).
Uneori evangheliştii folosesc şi cuvântul «gloată», când se zice că era urmat de gloate (Matei 9, 25; 9, 36; l5, 32; l9, 2; 20, 29; 23, 1; Marcu 10, 1). Gloata cea mare îl asculta cu plăcere (Marcu 12, 37), pentru că El era Însuşi Dumnezeu, Cel Care mereu are o dorinţă sfântă de a intra în casa omului şi de a simţi rămânerea Lui permanentă, prin credinţa creştinului cu suflet sfinţitor şi împlinitor de fapte bune!
,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam”!
Evident, că Zaheu n-ar fi urcat în sicomor ca să-L vadă, dacă Iisus n-ar fi fost într-adevăr înconjurat de mulţime, iar, dacă ar fi fost singur, sau cu doi-trei, cu zece-douăzeci de inşi, L-ar fi văzut foarte uşor. Aşadar, Mântuitorul, încă în timpul vieţii Lui pământeşti, a fost o prezenţă extraordinară, o prezenţă care fascina, o prezenţă care atrăgea, pentru că era Dumnezeu şi nu se putea să fie altfel. Duhul dumnezeiesc din El era acela care atrăgea şi care provoca adeziunea tuturor acelora cu care se întâlnea, dacă erau de bună-credinţă, iar, aceştia îi deveneau ucenici, pentru că la fel s-a întâmplat şi cu Zaheu, în cele din urmă. Doar îndărătnicii şi netrebnicii virusaţi de ateism dau o interpretare îngustă a Legii şi o înţelegere simplistă a lui Dumnezeu, rămânând orbi şi neatinşi de Harul şi de lumina pe care le răspândea în jurul Său, Iisus Hristos, prin simpla Sa prezenţă! Pe când mulţimea simplă şi curată, simţea căldura şi lumina Lui şi de multe ori toţi erau cuprinşi de sentimente ciudate, de frică şi cutremur, de uimire, de mirare (Matei 7, 28; 8, 10; 9,8; Marcu 10, 24; 11, 32; Luca 5, 26; 7, 16). Analizând cu atenţie conţinutul Pericopei Evanghelice, aflăm că Zaheu era cu adevărat un om păcătos, că era mic de statură, dar, că uneori era mic şi la suflet, fiindcă era vameş. Am spus: vameşii erau categoria cea mai urâtă de cetăţeni. Nu numai pentru că strângeau impozite, ci pentru că făceau abuz, erau lacomi, luau de două şi de trei ori mai mult decât trebuia omul să dea şi toţi se îmbogăţeau peste măsură, ca politicienii noştri de astăzi, mai bine spus, ca politrucii semidocţi de astăzi! De aceea, Mântuitorul, când a voit să spună parabola despre un om drept şi despre altul păcătos, precum în Parabola Vameşului şi a Fariseului, pe vameş l-a luat drept model de păcătoşenie! Dar, totuşi, iată că la acest vameş, Iisus a cerut să intre în casă şi să cineze. Mulţimile care-L urmau s-au mirat, cum o să intre la acest vameş cunoscut tuturor ca un om rău, tocmai El, învăţă-torul, Dreptul, Profetul? Cum o să intre în casa acestui păcătos? Pentru că există un proverb şi exista şi pe vremea aceea: Spune-mi cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti, iar, de te aduni cu cel rău, înseamnă că nici tu nu eşti departe de el, ceea ce însemnă că aveau dreptate mulţimile să murmure împotriva lui Iisus, că se invitase în casa acestui păcătos. Cei care îl urmau erau cunoscători ai Legii mozaice şi unii vor fi fost dintre ei, cei mai tradiţionalişti, mai ales că hotărârea Mântuitorului era în situaţia de a-i scandaliza peste măsură! De aceea, insatisfacţia lor de acum cu privire la Zaheu şi la hotărârea lui Iisus de a intra la el era greu de înţeles şi de acceptat! Ei n-aveau de unde să ştie că aria gândirii şi scopurile lui Iisus erau mult mai largi şi nu se limitau la aspectele strict sociale. Metoda Sa urmărea tot o schimbare socială, dar mai întâi în conştiinţa lui Zaheu şi de data aceasta, altfel decât cu biciul sau cu Legea, pentru că urma să opereze dinăuntru, de la sufletul omului! De aceea, Iisus n-a ţinut deloc seama de ceea ce gândeau, de ceea ce probabil spuneau cei care îl înconjurau şi acum îl blamau şi murmurau! Dar, vociferau, nu atât împotriva lui Zaheu, cât împotriva lui Iisus, pentru că, într-un fel, îndrăznea să-i înfrunte direct, şi nu era obiceiul ca un om ca Iisus, pe care ei îl socoteau drept, să intre în casa unui om păcătos! Aceasta era ca şi cum i-ar fi dat credit în faţa poporului, un credit de onorabilitate! Dar, cu toate acestea, Iisus a intrat în casa lui Zaheu, pentru că noi, cei de azi şi cei de mâine, trebuie să vedem în dorinţa lui de a-L vedea pe Iisus o licărie, o scânteie de interes pentru Iisus, despre care se ştia desigur că e o mare personalitate spirituală! Chemarea Lui Iisus către Zaheu, când l-a văzut în pom, a fost pasul lui Iisus către Zaheu, a fost mâna lui Dumnezeu întinsă lui Zaheu, aşa cum vine harul către noi, când îl chemăm să ne deschidă posibilitatea de intrare mai cu dinadinsul în ordinea gândirii lui Dumnezeu! Iisus Hristos a vrut să dea o lecţie şi lui Zaheu şi mulţimilor, pentru că a văzut în Zaheu licărul de interes pentru altceva, pentru ceva mai bun decât era şi făcea el, acel Adevăr al faptului că Dumnezeu are o dorinţă sfântă de a intra în casa omului şi de a simţi rămânerea Lui permanentă, prin credinţa creştinului cu suflet sfinţitor şi împlinitor în fapte bune!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
