A fost odată…căci dacă n-ar fi fost, n-ar exista povestea mea…
Cu mai multe decenii în urmă, erau câteva familii respectabile în orășelul nostru provincial și fiecare avea copii cu care se mândrea.
Îmi amintesc de familia Bureanu, care avea două fete. Cu fetele lor m-am cunoscut în timpul anilor de școală. Mă duceam din când în când în vizită la ele, cunoscându-i astfel și pe părinți.
După absolvirea universității, fiecare fiică a apucat-o pe drumul ei în viață.
Părinții Bureanu erau tare multumiți cu fetele lor. În vremea sărbătorilor de iarnă și cu alte ocazii, familia se întrunea pe vatra părintească, unde depănau amintiri și povesteau întâmplări din viata lor.
Pe rând, fetele și-au întemeiat familii, au avut copii, iar copiii lor petreceau cu mare drag vacanțele de vară la bunici. Împărțiți în echipe, se rânduiau la leagăn, la nisip, se jucau de-a doctorul sau de-a v-ați ascunselea, mergeau cu bicicleta sau cu tractorul prin curte. Era o mare plăcere să-i vezi și să-i auzi. Râsetele și veselia lor răsunau până dincolo de ograda casei. Au crescut copiii ca niște frați. Se întristau când se apropia sfârșitul vacanței de vară, care însemna despărțirea lor pentru un timp. Îmi spunea bunica, doamna Bureanu, că și de la distanță, păstrau legătura prin telefon sau scrisori, pe atunci neexistând alte mijloace de comunicare.
Primul nor care s-a scuturat peste familie a fost trecerea bunicului în neființă. În ciuda durerii, a problemelor de sănătate și a greutăților cu care se confrunta, bunica a reușit să țină familia unită, iar nepoții continuau să se adune vara acolo unde se simțeau așa de bine împreună.
Au trecut anii, cei mici au devenit mari și s-au împrăștiat prin lume unde au studiat, iar mai târziu si-au facut un rost în viață. Dar de acolo, de unde erau, se adunau din când în când cu toții la bunica lor pe care au iubit-o atât cât merita, dându-i astfel energia necesară să reziste până la următoarea întâlnire.
Bunica îmi povestea cu mândrie că a primit în dar un computer, putând astfel în orice moment să vorbească cu familia de departe, ba chiar să-i și vadă. Avea acum un prieten bun, care îi ținea de foame, de sete, de frig. Dar anii deveneau mai mulți și mai grei, sănătatea se degrada cu fiecare zi. A venit momentul despărțirii pentru totdeauna. Și acum? De acum înainte, mă întreb, cum se va derula viața în curtea care și-a deschis mereu porțile pentru familia de pretutindeni? Oare va fi la fel de acum înainte? Oare se va închide amenințător poarta de fier, ca o barieră în calea celor împrăștiați prin lume?
Într-o zi superbă de primăvară, când soarele te mângâia cu razele lui calde și delicate, treceam pe strada unde se află casa Bureanu. De câte ori trec pe acolo mi se derulează filmul pe care-l savurez cu plăcere, filmul unei familii model.
De la distanță, zăresc în dreptul casei, pe trotuar, un grup de oameni așezați pe scăunele pliante. Ce se petrece acolo? De ce stau oamenii aceia în fața casei? Și ce fac?
Când sunt mai aproape pot să-i număr, sunt patru femei și doi bărbați. Toți cam de aceeași vârstă și cu o anume distincție în ținută. Lângă ei, pe trotuar, un termos albastru de calibru mare, iar pe o măsuță improvizată, pahare de unică folosință, cuburi de zahăr, cupe cu lapte și câteva prăjiturele. Una dintre doamne se ridică, ia termosul, îl deschide aproape tremurând și toarnă în pahare cafea aburindă.
Aș vrea să fac poze, să filmez, dar mi-e rușine. Mă opresc și simulez o discuție telefonică. Vreau să câștig timp să înțeleg ce se petrece acolo. Aud crâmpeie de conversație.
– Vă rog să serviți, să nu se răcească… Vă mai amintiți că aici, dincolo de poartă, aveam o masă în curte? rostește cu emoție în glas, pe un ton scăzut, femeia care turna cafea.
– Da. Era și un pat de vie în fața casei, mai este? întreabă bărbatul cărunt, cu alură sportivă.
– Nu, s-a făcut casă pe locul acela…
– Mama ta făcea prăjituri foarte bune, spune melancolică doamna cea blondă și subțire.
Ințeleg că femeia care toarnă cafea, este gazda grupului și pare a avea legătură cu casa. O analizez cât pot de bine. Să fie ea, fiica plecată? Da, ar putea fi, dar eu o vedeam mereu zâmbind… Unde e zâmbetul? Recunosc statura, gesturile, chiar și vocea, deși încărcată de emotii.
Discuția continuă, eu mă îndepărtez, frământată de intrebări. Să fie ea, una dintre surorile Bureanu? Dar de ce are invitați și deapănă amintiri în fața casei și nu la masa din curte, pe care mi-o amintesc și eu? În casă locuiește sora ei… Nu mai înțeleg nimic!
Dau fuga acasă, las cumpărăturile și mă întorc. Grupul era încă în același loc, mai discutau cu voce scăzută. Mă opresc cu o fosta colegă pe care n-am văzut-o de mulți ani. Rămânem un timp să ne povestim câte ceva. De la distanță nu mai prind nimic din conversația grupului.
Deodată se deschide poarta casei și își face apariția fiica Bureanu, cea care locuia acolo. Se uită neprietenos, scanează fețele celor adunați la clacă în fața casei, gata-gata să-i ia la goană. Privirea îi rămâne fixă pe figurile lor. Parcă recunoaște pe cineva, sau pe toți. Nu știe cum să iasă din această situație neașteptată. Se întoarce brusc spre casă, închizând poarta în urma ei și căutând în geantă, ca și când ar fi uitat ceva.
Vorbind, țineam sub observație poarta care, după părerea mea, ar fi trebuit să se deschidă din nou. Speram să dezleg enigma.
După circa o jumătate de oră, invitații la cafea se ridică, fac ordine în cafeneaua lor improvizată și pleacă liniștiți, fiecare ducându-și în mână scăunelul. Tot ce reușesc să aud este “ne întâlnim mâine la aceeași oră?”
Si eu mă întreb dacă și în același loc. Și-mi mai pun întrebarea: cât timp nu se va mai deschide poarta casei?
V.B.
