La noi, la Brădiceni, e linişte. Şi vremea e de vară, frumoasă ca oamenii. Gospodari din tată în fiu. Şi chiar dacă puţini mai ară de grâu şi de porumb, grădinile de legume sunt încă la modă. Şi halângile cu vii pentru vinul personal.
Poate că aceşti oameni sunt săraci, dar rămân bogaţi la suflet. Cu veşnic bună ziua în inimi. Cine nu dă bună ziua nu are şapte ani de acasă. Eşti bărbat când ştii să ridici pălăria. Pe vremuri se mândreau cei bătrâni cu preotul din sat şi cu învăţătorul, cu primarul… Şi se respectau între ei. Casele erau construite de tot satul la căsătoria copiilor. Astăzi mai sunt puţine casele de ieri… Şi chiar dacă pensiile sunt mici, se construieşte. Oamenii sunt modeşti, dar au casele frumoase. Cum le e şi caracterul. Spre deosebire de oraş unde nu-ţi cunoşti vecinii de bloc, aici ne cunoaştem toţi din tată în fiu şi nepoţi. Şi asta nu că suntem puţini. Lângă mine e un vecin. Are peste 96 de ani şi soţia… o doamnă, nu o întrebi de vârstă. Cel mult poţi s-o întrebi câte inimi a frânt la vremea ei. Domnul şi doamna Stroiescu. Domnul Constantin Stroiescu a fost profesor de istorie şi inspector şcolar la Târgu-Jiu. Dar asta mai încoace. Ca absolvent al Şcolii Normale din Târgu-Jiu în 1938 a fost numit învăţător într-un sat de lângă Turda. Acolo l-a prins războiul. Ca sublocotenent a luptat împotriva Uniunii Sovietice şi a fost luat prizonier. Povesteşte calvarul în cartea sa „Întoarcerea din infern”. Şi povesteşte grav şi real. Cu suferinţă. Cu mare suferinţă. Într-o zi i-am dat revista „Miracol de Paşte”, ultimul număr, scoasă cu ajutorul unui om al satului, Prof. univ. dr. Constantin Mircioiu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. A doua zi m-a chemat doamna pe la ei. Domnul profesor era în hol şi citea revista. Şi-i dădeau lacrimile. L-am lăsat să se reculeagă în linişte. Aproape că nu m-a observat. Într-un târziu s-a ridicat şi mi-a întins mâna. „Ce mai faceţi?” mi-a zis. „Eu bine, dar dumneavoastră?”. „Bine şi eu, mulţumesc pentru revistă şi pentru ce aţi scris despre mine. Citesc despre Ion Gheorghe Angliţoiu, poetul sublocotenent de la Hobiţa. Pe el l-au împuşcat ruşii pentru că a recunoscut că e ofiţer. Îmi amintesc o scenă asemănătoare şi cu mine. Ne înşirase un ofiţer rus pe toţi prizonierii şi ne întreba ce grad avem. „Soldat” am zis. „Minţi” mi-a spus ofiţerul. Şi i-a dat ordin unui soldat să mă împuşte. În faţă a ieşit un soldat român şi a îngenuncheat: „Iertaţi-l domnule ofiţer”. Era o zi de iunie. Domnul profesor citea „Miracol de Paşti”.
Ion Căpruciu
