Cum începe povestea? Firesc, ca o poartă care se deschide singură. Arta povestirii este străveche, iar arienii şi semiţii au practicat-o cu succes; ba au adus-o la un înalt nivel intranzitiv. Într-o poveste însă doza de invenţie creşte semnificativ. I se adaugă deseori accente de pură fantasticitate.
În cazul doamnei Ana Gogălniceanu, vom semnala însă o anumită specificitatedată de aspectul ontologic, de trăirea îndurerată, de o filozofie implicită a evenimentelorcare, pe parcursul derulării naraţionale, se metamorfozează în paradigmă comunicativă şi pilduitoare. Adresate copiilor şi mai ales părinţilor, povestirile doamnei Ani Gogălniceanu sunt de fapt nişte parabole adaptate la o cotidianitate recurentă, la starea de fapt a exercitării profesiei de educator pe calea – şi aceasta – a artei fabulării pe teme de un realism emoţional copleşitor la lecturare. Corpusul de proze propus în special părinţilor cu copii în mediul preşcolar şi chiar şcolar te determină să-ţi revizui propria personalitate. Te reîntoarce în propria-ţi copilărie, cu un dublu câştig: estetic şi etic şi te proiectează într-un fel de trecut viitor. Literatura pentru copii este un gen tot mai rar cultivat de scriitorii contemporani. Acest fapt acuză, fireşte, criza actuală şi o demască în toate racilele ei. Aiurea, pe mapamond, ea s-a practicat şi se practică cu o regularitate şi o fidelitate constante. De aceea consider că întreprinderea doamnei Ani Gogălniceanu trebuie promovată fără rezerve. Cu iubire, cu devoţiune, cu un umanism activ, altruist, autoarea ,, Furtunii in suflete” decupează din viaţa în derulare mici întâmplări şi le reconotează, le redimensionează psihic şi emoţional, gnoseologic şi axiologic. Povestirile acestea dezvoltă semnificaţii ale interiorităţii cugetătoare şi paideice, surprind cu fineţe trăirile interioare ale unor micuţi, în zbaterea lor de a-şi face auzite strigătele. Aş vrea să semnalez de la bun început o trăsătură care poate fi considerată pur fenomenologică, dacă prin fenomenologie se înţelege de a face ceva să fie prezent, de a-l aduce neschimbat sub privire, care îl sesizează de îndată, fără să se lase abătută de la ceea ce este esenţial: dezbaterea pe tema conduitei copilului în postistorie. Vocaţia pentru dialog, arta portretului, intuiţia dramei şi traumei reprezintă tot atâtea însuşiri detectabile în scrisul Anei Gogălniceanu. Ba mai mult timpul, ca atare, apare în poziţia de personaj principal. Pe de altă parte, în faţa noastră, atraşi drept martori oculari, se desfăşoară un dublu proces al îndepărtării în timp şi cel al apropierii din timp, ba am putea spune chiar cel al înstrăinării şi al identificării. E vorba de o artă narativă bazată pe o intenţională personalizare a descrierii şi interpretării. Deşi aspectul devoalat/izolat alveolar şi pedagogic pare irepetabil, noi ne regăsim în această redare exactă, întrucât aici individualul şi generalul coincid. Dar criticul care sunt ocazional nu se opreşte la această constatare: exactitaea descrierii nu înseamnă câtuţi de puţin redarea unor simple fapte. Percepţia simţurilor este mai degrabă supraîncărcată cu sens (sinntrachtig). De la nodul din gât al mamei Claudiei, povestitoarea trece la o altă Claudie care şi-a dovedit capacităţile intelectuale cu mult peste medie.Această semantică intrinsecă şi simultan extrinsecă îi produce oricărui lector nostalgizant al copilăriei certitudinea că parcurge pagini interesante, captivante şi totodată necesare, iar Ani Gogălniceanu este o agreabilă prezenţă în spaţiul cultural-literar gorjean şi un nume în plină afirmare.
Ion Popescu-Brădiceni
