Vizionar, cu un acut simţ al măsurii şi al formelor, domnul doctor Constantin Şişiroi se dovedeşte a fi un poet matur, care de pe poziţia redutei cuvintelor sale, abordează poezia cu un întreg arsenal defensiv, rezultatul final fiind cel al unei lirici uşor introvertită, dar explozivă. În calitatea sa de poet, doctorul Constantin Şişiroi este, aşa cum precizează criticul literar Ion Popescu-Brădiceni: „Un homo comunicans de idei, de sentimente, de pasiuni şi de trăiri ale fiecărei zile”.
„Tu fost-ai
iubirea vieţii mele,
iar ca o floare
te-ai deschis
prinzându-mi sufletul
şi gândurile grele
căci trupul, cugetul şi inima
au decis.” (Decizie sentimentală)
În cartea „Un strop de sinceritate” poetul abordează o lirică de forţă cu accente moderniste, descriptiv-intuitive, în care metafora este la ea acasă. Un întreg univers de gând cu retorici existenţiale, care aşează poetul uneori în ipostaza de spectator la propria sa piesă de teatru:
Mi-e dor de copilăria mea
când mă jucam lângă izvor
şi mai priveam
cum spicele de grâu
creşteau frumos şi mândre
pe ogor. (Mi-e dor)
Aşa cum spunea Wittgenstein, poezia este o măsură a pertinenţei existenţiale estetice, este un act de proiecţie individuală a lumii, iar hotarele unui tip de gândire, percepţie şi sensibilitate sunt manifestate într-o formă individuală. Domnul doctor Şişiroi se încadrează acestui tip de gândire, iar realitatea pe care o codifică în substanţa sa, poezia, se constituie într-o varietate de teme. Iată că universul poeziei sale acoperă un spaţiu care nu este niciodată cunoscut până la marginile lui. În gândire şi limbaj, lumea nu este niciodată lumea adevărată, este doar o imagine specifică, condiţionată istoric şi psihic a ceea ce ne înconjoară:
Toată viaţa
te rostogoleşti
şi te clatini
după vântul
ce bate mereu
şi nu-l găseşti,
fiind invizibil,
dar perceput ca şi
gândul. (Senzaţie)
Într-o manieră ludică poetul se întoarce cu gândul la copilăria sa, la părinţii săi de care-i este dor, iar condeiul său zămisleşte creaţii care amintesc de doinele ori baladele româneşti. Uneori întâlnim în creaţiile sale arome de nostalgie, de dor, aromă de vechi şi nou, de iubire şi revoltă (Mi-e dor, Secretul sacru, Stare, Să n-ai încredere etc.). Sentimentele de dor de părinţi se împletesc cu nostalgiile legate de copilărie:
Mi-e dor
de copilăria mea
când mă jucam
lângă izvor…
sau
Mi-e dor şi de părinţii mei
ce au muncit mereu
din greu,
ca eu s-ajung
cu fraţii mei,
un om integru,
crezându-mă ei
un zeu. (Mi-e dor)
Poetul Constantin Şişiroi are un spirit vivace, este vertical prin tot ceea ce face iar energia de care dispune este pusă fără rezerve în slujba adevărului şi a destinului.
Poetul afirmă cu sinceritate că sufletul său ca un uragan e stăpânit de o iubire vie. Aici se împletesc atât dragostea de oameni izvorâtă din profesia de medic, căci medicul este un tămăduitor al sufletelor umane, cât şi iubirea şi dragostea poetului, a omului care iubeşte, iar frumuseţea trăirii înseamnă redescoperirea calităţii de a fi om:
Căci dragostea, iubirea,
aşa-i, se mai şi fură
dintr-o metonimie
şi colaborare pură. (Iubirea din umbră)
Penalizând nedreptatea şi inechitatea socială poetul militează pentru armonie şi pace arătând că patria e plină de hoţi şi de mişei:
Patria e plină de mişei,
de hoţi,
de proşti,
cu grămada. (Dorinţă)
Însă dorinţa poetului izvorâtă dintr-un infrarealism debordant este de a se curma ura cruntă dintre conducătorii lumii:
A putea să dăruieşti
iubirea,
a te înconjura
cu doruri dure,
a curma ura crudă
dintre conducătorii Lumii
asta mi-e dorinţa. (Dorinţa)
Ca un filosof, autorul ne spune că viziunile sunt un mit şi doar viaţa este spirit iar prezentul este precum frica justificată din animalul junglei. Acesta este crezul lăuntric pe care nu-l renegă:
Aşa cum Marea Neagră
urlă în furtună
sălăşluieşte-n pieptu-mi
un marinar nebun
iubirea se şi fură:
cu patimă…
cu ură. (Stare)
Esenţialul în viaţă este să ai voinţă să faci ceva, aşa cum spune poetul, fără rebut, căci timpul se scurge şi vremea este schimbătoare iar viaţa, dacă este bine trăită, este suficient de lungă, cum spunea Seneca. În finalul acestei cărţi poetul Constantin Şişiroi, în pofida aplecării sale asupra retoricii lumii şi vieţii, îşi păstrează tonusul optimist iar poezia sa va rămâne mărturie peste timp, raportată la simplitatea, naturaleţea şi originalitatea actului său creator din care rezultă valoarea sa morală, aşa cum frumos scria Oscar Wilde într-un din frumoasele sale scrieri. Dragostea şi fidelitatea faţă de familia sa, faţă de prieteni şi faţă de întreaga comunitate medicală sunt atuurile morale care îl pun în valoare de fiecare dată pe medicul poet Constantin Şişiroi.
Mircea Tutunaru
