Cum a ieşit din comunism, ţara noastră s-a postat într-o altă dictatură – cea a negocierii, care pre limba cea românească s-a numit mai degrabă negoţ. În fapt, la început, conceptul democratic al dialogului între părţi a fost cel supralicitat ca modalitate de lucru social.
Starea de negociere a câştigat teren, aceasta evoluând rapid de la menirea de a stabili echilibre de forţă, de poziţii echitabile raportate la lege, ajungându-se la ceea ce mai sus indicam şi anume negoţul balcanic, acela de tarabă, transformat în troc de foarte multe ori. Sub auspiciile luptei politice pentru câştigarea puterii, dialogul a devenit bălăcăreală, iar negoţul s-a metamorfozat în şantaj.
Cam acesta ar fi pe scurt profilul democraţiei originale instaurată după lupte seculare, care au durat 20 de ani în România de după 89.
La ce s-a ajuns vedem în fiecare zi, la fiecare pas. Interesul naţional rătăceşte pe undeva pe uliţele istoriei cotidiene, sleit de puteri, în timp ce interesul personal sau cel de grup se plimbă în 4×4 parcate la umbră în spatele vilelor cu creneluri şi ziduri inexpugnabile, ori în costume de lux, ori în tricouri peste care atârnă cruci mari din aur înşirate după grumajii groşi bine hrăniţi, semn distinct al creştinismului lipsit de importanta literă „ş”. De multe ori s-a scris despre tot felul de acţiuni electorale, care au prădat ţara de avuţia morală, atât câtă mai rămăsese, de fărâma de onoare, care mai stătea cu chirie în sufletele oamenilor. De atâtea răsărituri numai de la Răsărit şi de apusuri indiferente de la Apus totul s-a decolorat. Partidele nu mai au doctrină, legile sunt cu jumătate de normă în societate, iar oamenii nu mai sunt oameni, ci mase de manevră, votanţi sau plătitori de taxe şi impozite. Oameni au rămas numai cei care fac politică remunerată şi reprezintă puterea, aşa cum este ea împărţită în stat, pe lângă aceştia înviorându-se şi alţi omuleţi care-i susţin financiar pe cei dinainte. Dar nu degeaba, pentru că efortul trebuie răsplătit, se subînţelege!! Exemple în legătură cu toate cele descrise mai sus nici nu sunt greu de găsit conform „gura păcătosului adevăr grăieşte”.
Gorjul, cu situaţia permanent nelămurită din energie şi minerit se numără printre cele de pe lista de motive ale lui Mircea Geoană, care a apărut în urma recentelor şicanări din cadrul coaliţiei, îmbrăcat deja în zalele mâniei: „Modul în care au dirijat resursele exclusiv printre ministerele lor, modul cum din prima zi de coaliţie nu s-a respectat protocolul pentru ca domnul Videanu să-l pună pe domnul Manţog şi să ia controlul pe bussinessul energiei din zona Gorjului”. Deci, supărare mare frate, adică, ei, pedeliştii pot şi pesediştii nu, că doar brânza a fost negociată clar pe jumătate …”Până aici, suficient cu umilinţa, e momentul ieşitului la luptă”, a afirmat liderul PSD.
Prin urmare, pe lângă neînţelegerile decurse din planul apropiatelor alegeri prezidenţiale, unde plapuma este clar că nu se poate împărţi la doi, mai sunt şi cele privitoare la negoţul de tarabă pe domeniile mai bune de muls, fie financiar, fie electoral.
Traian Băsescu a pus în discuţie, marţi, la Târgu Mureş, perioada anilor caracterizată de ezitările din ’90 şi considerând că de acolo provine întârzierea dezvoltării României – „Păcatul originar îl găsim în 1990, când s-a lansat ideea democraţiei originale”.
Apoi, oameni buni, pardon – dragi mase de manevră, dacă ne tot întoarcem la vremurile pe când nea Ion se ţinea băţ în fruntea României şi planta flori în centrul Bucureştiului, ce ne mai mirăm că avem la Palatul Victoria prea puţin spaţiu ca să-i încapă pe toţi cu tot cu interesele lor?
Eu tot am o nelămurire: cum rămâne totuşi cu dezastrul amplificat şi de această criză a crizelor, fără număr care ne tot fac nouă votanţilor existenţa „plăcută”?
Dacă ajungem şi noi la concluzia: Până aici, suficient cu umilinţa!?
Gheorghe MUNTEANU
