După Unirea de la 1859, dezideratul independenţei de stat depline a României s-a constituit într-o adevărată doctrină atot-cuprinzătoare, care a angajat gândirea, preocupările şi acţiunile întregului popor. Înfăptuirile transformatoare din timpul domniei lui A.I. Cuza urmăreau, pe plan intern, aşezarea statului naţional român pe baze moderne, progresul accelerat al vieţii economice şi social-politice.
Lupta pentru independenţă a continuat şi s-a amplificat şi după abdicarea lui Cuza prin variate forme politice şi diplomatice.
Toate acestea explică faptul că măsurile adoptate de guvern pentru întărirea armatei, mobilizarea parţială, decretată ca urmare a agravării situaţiei din Peninsula Balcanică, înfiinţarea unui corp de observaţie la GRUIA, în dreptul Gurii Timocului, s-au bucurat de o largă aderenţă populară.
Armata noastră se dovedea tot mai pregătită să îndeplinească misiuni de amploare pentru apărarea ţării, să joace un rol hotărâtor în lupta pentru cucerirea neatârnării depline a României.
Sub fericita sa domnie s-a schimbat cu totul SITUAŢIA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE.
S-au ridicat numele şi demnitatea statului român, iar elementul român de peste tot locul ajunse la o deosebită importanţă politică pe cerul naţiunilor europene.
România, sub glorioasa domnie a lui Carol I, scutură pentru totdeauna ultimele legături ale suveranităţii turceşti, nedemne de poporul român şi de nobilul său domn, şi recucereşte, prin vitalitatea şi prin propriile virtuţi, vechea independenţă politică, pentru care luptaseră atâţi căpitani iluştri şi pentru care naţiunea română făcuse atâtea sacrificii de sânge şi avere.
Poziţiunea politică a statului român se întări din nou prin marele act de stat îndeplinit în 14 martie 1881, prin voinţa unanimă a naţiunii şi a domnului său, prin ÎNĂLŢAREA ROMÂNIEI LA RANGUL DE REGAT.
Ca domn şi ca rege sau CAP SUPREM AL STATULUI, Carol I este totodată un mare organizator politic şi militar al ţării.
Cu deosebire, geniul organizator al lui Carol I s-a manifestat prin reînfiinţarea, organizarea şi dezvoltarea puterii armate a ţării.
Carol I este creatorul şi organizatorul armatei române de astăzi.
Privit ca om de război în conducerea generală a operaţiunilor defensive şi ofensive, Carol I ocupă locul cel dintâi între marii căpitani ai Europei moderne.
Încă de la începutul războiului ce izbucnise în anul 1877 între Rusia şi Turcia, Carol I, domnul românilor, avu deosebita şi marea îngrijire ca intrarea armatei ruseşti pe teritoriul României să nu aibă caracterul unei invaziuni violente, să nu aducă nicio perturbaţiune în administraţiunea şi ordinea internă a statului, peste tot ca instituţiunile, legile, drepturile şi integritatea teritoriului român să rămână neatinse, menţinute şi garantate.
Imediat după declararea războiului din partea Rusiei, actele de agresiune asupra teritoriului român din partea Turciei au început să apară, încă din luna aprilie 1877.
În faţa acestei situaţiuni grele şi care putea să complice tot mai mult războiul, odată fiind dezlănţuit, Carol I, domnul românilor, în patriotica lui îngrijire, spre a apăra ţara în contra oricărei eventualităţi, decretă în ziua de 6 aprilie, mobilizarea completă a armatelor române şi luă singur comanda supremă peste forţele mobilizate.
Ca domn, ca rege şi ca învingător pe câmpul de război, Carol I este o figură mare a timpurilor moderne.
Istoria domniei sale este istoria regenerării politice a poporului român, începutul unei noi ere de progres continuu şi imens, pe toate terenurile.
În 1877, România participă la războiul ruso-turc în mod direct, cu toată armata statului român. Calităţile de militar şi conducător ale lui Carol sunt dovedite în război, timp de luni de zile participând alături de soldaţi direct în luptă.
Sub conducerea sa, armata română învinge, iar România îşi cucereşte mult dorita libertate, devenind un stat independent. Se spune că la prima salvă de tun trasă de către turci, de dincolo de Dunăre, înspre pământul românesc, a certificat începutul războiului prin celebrele cuvinte: “Asta-i muzica ce-mi place!”
Evenimentele de război, ce se dezvoltară în scurt timp pe teritoriul Bulgariei, îndată după trecerea armatei ruseşti peste Dunăre, făcură necesară participarea domnului român la acţiuni şi mai mari şi de o importanţă deosebită pentru interesele politice şi morale ale statului român. În urma înfrângerilor ce le suferi armata rusă în luptele de la PLEVNA, întâmplate în zilele de 8 şi 18 iulie 1877, marele duce NICOLAE, din ordinul împăratului ALEXANDRU AL II-LEA, adresă domnului Carol I următoarea telegramă:
„Alteţei Sale Carol I, la Poiana
Vino în ajutorul nostru.
Treci Dunărea pe unde vei voi, sub orice condiţiuni
vei voi, dar vino grabnic în ajutorul nostru.
Turcii ne prăpădesc.
Cauza creştină este pierdută.
Nicolae”
Apelul disperat al împăratului Rusiei, adresat domnului Carol I, regele românilor era, fără îndoială, o mare umilire din partea vestitului imperiu rusesc, însă, pe de altă parte, era o mare onoare pentru micul stat român, în fruntea căruia Rusia ştia că se află un domn cu calităţi atât de eminente, având pe lângă sine o armată bine organizată. Carol I, domnul românilor, având fierbintea dorinţă ca statul român să-şi câştige independenţa sa absolută prin meritele şi puterile sale proprii de viaţă, dar nu prin armele altora, fu de părere de a primi alianţa de arme, pentru care Rusia făcea românilor rugăciuni atât de fierbinţi. –
În urma acestei hotărâri, armata română s-a împărţit în două: armata de operaţiune destinată a trece Dunărea, a cărei comandă este dată generalului CERNAT, şi Corpul de observaţiune, care trebuia să rămână pe malul stâng al Dunării.-
În ziua de 20 august 1877, oastea română trece Dunărea, iar în data de 21 august, Carol I ia comanda superioară peste întreaga armată româno-rusă de vest, avându-1 ca şef de stat major pe generalul rus ZOTOV; misiunea armatei era cea mai grea şi cea mai importantă din acest război: să cucerească tabăra fortificată turcească de la PLEVNA, unde Rusia suferise înfrângeri umilitoare.
General de divizie în retragere Prof. univ. veteran de război Constantin Ispas
