Scriam în „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană” că Andrei Novac e un poet care urcă în ierarhia poeților semnificativi încet dar oarecum sigur și cu bune rezultate din ce în ce mai reperabile”. Apoi oferindu-mi antologia „De mâine suntem pământ fierbinte”, am redactat o cronică literară adecvată, în ton cu poezia mereu vizionară, cu multă intuiție și revelație.
Răzvan Voncu îl considera – citez „un poet puternic și cu personalitate”. Eu cred că Andrei Novac își bazează discursul pe nonconformism, insurgență și predispoziție novatoare.
Structura lirică se inspiră din limbajul poetic de până la el pe care îl descompune ca să-l recompună pornind de la legea umană a suspendării totale a succesiunii temporale ca să inserționeze metafora și metonimia. Poema devine astfel o unitate ireală care-l cuprinde și pe el și referința întrepătrunsă cu echivalența stilistică.
Ca atare într-un „carnaval exterior” protagoniștii sunt formați din două lumi: cea închisă și cea deschisă. „Spațiile se dilată și corpurile freamătă, / se opresc din orice mișcare.” În „Carnaval interior”, fiecare personaj are personalitate distinctă, / are povestea lui, / suferința și eliberarea sa. Oamenii au în interiorul lor „o inimă care bate cu intensitate / fiecare ritm, fiecare măsură.”
Andrei Novac cedează ispitei descendente din Umberto Eco, unei anumite libertăți a evenimentelor supuse unei transmisii în direct a imaginilor unui montaj, unei proiecții specifice evident producției cinematografice. Cititorul lecturează despre „bătălii despre bătălii morți peste morți”. Poema se derulează în secvențe pe „peretele de sticlă al lumii”, la intersecțiile din mijlocul drumului. Mai află „despre serile în care cauți ceva” pe motiv că orice eros e perfect complementar melancoliei.
Poetul te determină să-i străbați scriitura al cărei pivot, solid, e mitul „Cărții ireductibile”, à la lautréamont sau Philipe Sollers, acea Carte în care fiecare vers forează iubirea, condiția umană, moartea, neantul și intră într-o rezonanță mai stranie, care provoacă ruptura abisală cu seminția, cu moștenirea drept consecință a crizei violente.
Pentru acest deja matur scriitor, contează și rescrierea stărilor de extaz ori critice. În aceea matcă, „cu urmele prin singurătate” el își sprijină amintirile pe vise, glasurile se pipăie la întâmplare „ca răni ale fantasmelor / umbre răsărite între lună și pământ”.
Andrei Novac rămâne un poet de notație, loial unei concreteți infinitezimale, un dicțional tranzitiv ca și Francis Ponge; adică e un creator lucid pentru care adevăratul mister al existenței rezidă în imediat, în imedierea lucrurilor din jurul nostru; el adoptă regimul unei inocențe încă posibile de pe care să se construiască pe sine. Poetul există pornind de la lucru, prin propria lui creație, care este textul și care intră într-o poietică și pregnantă concurență cu lucrul însuși a fiecărui proem.
Bibliografie:
• Andrei Novac: De mâine suntem pământ fierbinte: Editura Junimea, Iași, 2022;
• Ion Popescu-Brădiceni: O foarte succintă introducere în poezia română contemporană, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011.
Arcana Animae
Liber, la umbra adevărului
– o întâmpinare de Ion Popescu-Brădiceni –
Pe Dumitru Tâlvescu, poezia îl bântuie năpraznic. O capătă în jur și o vede peste tot mai ales „când versurile-n culori de sulfină se-adună în pagini și cărți la lumină”.
În postură de „biet demiurg” „învelit în litere și semne”, scriitorul recidivează tot convingător, pe-o plajă evident neomodernistă. El continuă să resurecționeze folclorul autohton, precum romanticii (și cei doi cezari: Baltag și Ivănescu – n.m.).
Dar intuiește că pe calea neoexpresionismului (de tip Trakl, Baconsky, Celan), mai sunt destule teritorii pline „de bălți inunde peste tot”, „sordid și negru” e orașul, „un second hand a devenit și lumea”; „samavolnica jale a clipei, întruchipată sub formă de șarpe bântuie sub gânduri ca un brici”. Dar „la umbra adevărului, liber” (trimiterea la proustianism e în intertext încă viabil – n.m., I.P.B.), poetul Dumitru Tâlvescu excelează (ca și Blaga – n.m.) în finalurile formidabile: „Adie-un vânt printre oglinzi / Și tace apoi, ascuns sub grinzi”; „Pe veci rotunjind iubirea din noi / Eternul ce-i unul format din noi doi”.
Personal, apreciez și prozopoemele sale, veritabile compoziții eleutherice, cu accente autoreferențializate, dar și cu formularea propriei poetici (vezi ciclul de texte 72-90). Unde Dumitru Tâlvescu exersează cu succes autopoieza, poemul per se, transcriind „emoția clipei”, contemplă spectacolul dramatic al naturii ori dimpotrivă „studiul e prea adânc” încât să nu reveleze – „aplecat un pic, în afara timpului” (ce vers memorabil! – n.m., I.P.B.) – poetul însuși, condiția lui de „zeu al locului fără pereche / oglindit în cercuri de ape, stăpân absolut / peste tăceri rușinate de reflecția în apă”.
(Auto)revelațiile îl ajută, pe poet, să înțeleagă „pe deplin cuvintele timpului”. El scrutează „ceruri albastre dincolo de puterea minții / pe care doar înțelegerea de dincolo de cuvinte o poartă”. În ceea ce privește opera-i literară, „verdictul suprem îl dă istoria”, „iluziile împlinirilor ajung nisip în deșert”, dar rămâne, în schimb, scriitura trubadurescă.
Închei, această „întâmpinare în azur”, cu un citat antologic din textul 81: „Mă simt trubadur în întregime / Hoinar prin mine fără odihnă / Și scriu ales, observator mirat / Al lumii ce în priviri nu se oglindește. Dar îmi rămâne lor de ajuns să nu m-ascund / Să pot străluci când inima dorește”.
Poeții care-și autodefinesc propria operă sunt categoric poeți intelectuali; dar Dumitru Tâlvescu e și un scriitor autentic. Vocea sa mizează simultan pe poezură și pictrie. Drept pentru care urez autorului să sape cu această apariție editorială „brazdă înaltă și adâncă”.
Semnal editorial -„Omul tainic, pur și simplu”
De Doru V. Fometescu
La apogeul carierei sale de poet, Doru V. Fometescu elogiază „omul tainic, pur și simplu” . Stăpân pe formă, pe fond, pe ritmuri, pe rime, scriitorul-medic își triadizează inteligent noua carte în ciclurile: I. Omul tainic pur și simplu; II. Dincolo de tranziență; III. Întrezăriri suflet-ești”.
Citind atent cele 158 de pagini lectorul fie el inocent fie el abilitat îi îndrăgește autorului capacitatea de a practica jocul între puritate și simplitate pe de o parte și dintre fermecător și atemporal pe de cealaltă parte. Locuind poetic pe pământ, Doru V. Fometescu propune o reîntoarcere la suflet recurgând fie la nevoirea la har divin fie la jocul dintre clar și obscur.
Dacă nu e manifest ludic, poemul său e instinctiv „isprava unui dinăuntru inefabil” traductibil în „răsfirări de gând ales”. El pledează prin afecțiune pentru „curgerea spre celălalt” prin „transgresări jucăușe” ale unui „Timp rotund și plin de taină”.
Dar poetul poate arăta lumea „nefiresc și în răspăr”, optând pentru „rezistența” formelor dintâi. Cu „sentimentul suveran” evoluat „către o perenă prezență”, Doru V. Fometescu identifică dincolo de „zbaterea în profan” „o divină urzeală” și „un legământ cu niște zări”. „Timpul se alintă cu niște ficțiuni ce rezidesc virtuți umane”. Poezeasca sa limbă „face din sufletești nevoi un Adevăr sensibil ce ne doare”, contemplă trandafirii, frumosul străveziu și zborul.
Poetul scrie de altfel când e interconectat cu inspirația, neforțând stilistic discursu-i liric. Drumul spre nobila visare îl conduce spre Templul spiritual transcendent, ori „spre nobilă mirare”, dar obligatoriu „spre serafica-i misiune”, aceea devotată „asprei căutări de Nirvană”. Doru V. Fometescu e un om care se adresează unor oameni. Niște texte sunt dedicate la fel unor personalități gorjene, îndemnând la receptarea imediată a manifestărilor provincialismului creator. Dar să le deconspirăm numele dimpreună: Ion C. Gociu, Viorel Gârbaciu, Albinel Firescu, Constantin Stana, Carmen Doreal, Dumitru Bunoiu, Florian Saioc, Tudor Vladimirescu, Mariana Popeangă-Cornoiu, Nicolae Dragoș, Al. Doru Șerban, N. Slivilescu, Horațiu Mălăiele, Virgil Cercelaru, Ion Cepoi.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor și doctor în filologie
