Propunem spre publicare articolul de față ca studiu de caz. Eminentul dascăl gorjean Dumitru Pupăză a scris în anul 1932 un elogiu la adresa marelui român (armean la origine-n.n.) Spiru Haret. Luându-și doctorat în astronomie la Paris, a refuzat postul de profesor universitar ce i se oferise la Sorbona motivând că, patriot fiind, se întoarce în țara sa, România, ca s-o lumineze prin învățătura de carte. A fost deci programul său doctrinar-ideologic transluminist, raționalist și liberalist în ton cu europenismul și modernismul. Într-adevăr, a rezistat ca ministru al Învățământului și Culturii 11 ani. A avut deci elanul său, timpul necesar să-și împlinească visul, idealul, proiectul cutezător. Dr. C. Angelescu contabilizează realizările acestuia, aducând la zi progresul pe această direcție a educației.Socotim că acest articol se vrea, indirect, o critică aspră la guvernările de după 1990, până în anul de grație 2020. În această epocă, deja de tristă amintire, în afară de reputatul om de cultură și scriitor, Andrei Marga, nici un ministru al M.E.C. nu s-a impus ca fiind, măcar cât de cât, ca strateg revoluționar, ca maestru pedagog, ca personalitate proeminentă, măcar – repet – de talia lui Spiru Haret. Nemții l-au avut pe Jurgen Habermas. Noi, azi, nu avem o asemenea sclipitoare minte în fruntea vreunui minister. Ba circulă și o butadă: „Cu cât ești mai prost, cu atât ești mai ministru”.
(Dan Gr. Pupăză și I.P. – Brădiceni)
SPIRU HARET
După 20 de ani
M-am silit ca din învățători și preoți să creez o forță pe care s-o îndrept întreagă contra stărei de ignoranță și de decădere a țăranului sub toate formele ei.
Haret
De Dumitru Pupăză – Învățător
În zilele de crudă tragedie pe care le trăiește întreaga școală românească azi, sufletul ei, deși oropsit și deprimat își îndreaptă privirile către icoana acelui părinte al ei, care i-a dat odinioară atâta viață și-i închină toate gândurile către nemurirea aceluia care a fost Spiru Haret. Niciodată școala primară n-a avut un prieten mai devotat, un sprijinitor mai cald și un îndrumător mai de folos ca Spiru Haret. Căci nimeni în Țara asta n-a avut viziunea mai clară în marile rosturi ale țărănimii, luminată de flacăra idealistă a școalei primare. Toată munca și toată truda lui a fost irosită neprecupețit pentru ridicarea sufletului țărănimei la conștiința demnă și viguroasă a marilor tradiții ale Neamului românesc.
Un singur gând l-a frământat pe Haret toată viața, să ducă lumină, cât mai multă lumină la sate, precizând cu o viziune de profet, că acolo trăiește, în mod tainic, toată nădejdea de mai bine a Țării acesteia. Haret, insuflând învățătorilor credința unei munci apostolice, a reușit prin aceasta o minune, în ceea ce privește transformarea radicală a sufletului poporului. Într-o vreme când școala primară ajunsese să nu mai aibă nici-un rost, pe lângă numeroasele piedici ce-i stăteau în cale, Haret cu o muncă ocrotitoare și plin de înțelesul ei, a luat-o sub scutul său, ca ministru al Instrucțiunii Publice și a așezat-o pe treapta care i se cuvine în ordinea socială a unui stat. Credința lui împinsă până la fanatism, în această direcție, a săvârșit minuni bazându-se și pe puterile tainice ale Neamului, cât și pe virtuțile țărănimii ca adevărată putere.Glasul lui cald însuflețește pe preoți și învățători până la entuziasm și abnegare, creând din ei o armată de „legionari activi”, dar pe care nu-i comandă, ci colaborează cu ei.De la Kogălniceanu și până azi, nimeni afară de Haret, nu a pus o piatră mai solidă la temelia ogradei țărănești, ridicând-o la valoarea ei reală atât din punct de vedere cultural, cât și economic.Acțiunea socială a lui Haret e neîncheiată în acest sens.Dacă decenii de-a rândul oamenii de stat au neglijat cultura și educația maselor populare, Haret și-a făcut din această atitudine un crez al întregii vieți. A întemeiat Școala Vieții în ciuda oricărei pedagogii savante sau teoretice. Cea dintâi Istorie a Școalei, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetățeni și cea dintâi condiție pentru a fi bun cetățean este de a-și iubi Țara, fără rezervă, de a avea încredere nemărginită întrânsa și în viitorul ei.Toată activitatea celor însărcinați cu educația tinerimii acolo trebuie să tindă.De aceea, învățătorii nu pot uita niciodată pe Haret. Activitatea, viața și rolul lor în progresul social al unui neam, nimeni nu l-a pus într-o mai adevărată lumină ca Spiru Haret. Pentru fiecare învățător în parte, Spiru Haret era ca un părinte cu mare grijă pentru fiii săi, dând fiecăruia curaj să meargă mereu înainte și mereu mai sus în cucerirea izvoarelor sufletului țărănimei. Dar aceste izvoare nu puteau fi descătușate decât prin rezolvarea unor probleme de ordin moral și de ordin material, prin ridicarea culturală și economică a țărănimei.Și ca printr-o minune ambele s-au realizat.Învățătorul pășind de la catedră pe arena vieții sociale, cunoscându-i toate lipsurile, prin activitatea Cercurilor Culturale și înființarea Băncilor Populare, s-a trecut repede la ameliorarea întregii stări a țărănimii robite, a iobăgiei întunericului și a claselor suprapuse.Destul de des, unii au căutat să substituie opera lui Haret unor adânci prefaceri sociale și n-au izbutit.Marea ei valoare se reazimă pe întreaga lui activitate, a personalității lui create și adânc cunoscător al problemelor sociale, făcând din această acțiune un sistem atât de bine redat în Mecanica socială, opera lui capitală, încât și azi rămâne neîntrecut ideolog social. Nimeni n-a reușit să rezolve mai bine ca el problema propășirii poporului românesc. Haret și-a dat seama că suntem o Țară de țărani și ca atare toată activitatea de întărire stă pe umerii lor…
EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI
SECUNDAR ÎN ULTIMII DOUĂZECI DE ANI
Dr. C. ANGELESCU
Articol publicat în
REVISTA GENERALĂ A ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
În evoluția învățământului între cele două războaie mondiale putem socoti patru perioade: Prima perioadă, de la 1919 la 1928; a doua, de la 1928 la 1933; a treia perioadă, de la 1933 la 1937 și, în fine, ultima perioadă, de la 1937 până astăzi. În Vechiul Regat, Haret a dat o deosebită strălucire învățământului dinainte de război. Dându-și seama că, fără cultură, masele populare sunt supuse tuturor influențelor nefaste, care pot periclita existența Țării, în cei 11 ani, cât a condus școala românească, el a dat acestuia o nouă direcțiune, un mare avânt. Fiind convins, în același timp, că, cultura, singură, nu ajunge, când la bază este mizeria morală și materială și simțind curentele democratice ale timpului, mișcarea formidabilă care se desemna în toate statele europene și împingea masele înainte, mișcare, care pentru a nu deveni anarhică, trebuia canalizată, trebuia îndrumată.
Haret, ajutat de învățători și de preoți, pe care el știuse să-i câștige și să-i însuflețească, întreprinde marea operă extrașcolară, care dă o nouă îndrumare vieții sociale din această Țară. Prin înființarea Cooperativelor, a Obștilor Sătești și a Băncilor Populare, el ridică starea materială a țărănimii și o prepară pentru ziua cea mare, ziua întregirii Neamului. Activitatea școlară a lui Haret are două caractere: este democratică, întinzându-se în straturile adânci ale poporului, și este națională. Fără a insista asupra acestei activități, este suficient să spun că, în timp de aproape 11 ani cât Haret a fost ministru, numărul școalelor primare s-a mărit cu peste o mie, numărul învățătorilor a crescut cu 1.700, numărul elevilor înscriși în școalele primare s-a urcat de la 300.000 la 600.000, iar numărul știutorilor de carte s-a ridicat de la 22% la 39%. În fine, sub Haret s-au clădit prin Casa Școalelor aproape 2.000 de școli primare și s-au înființat cercurile culturale, cursurile de adulți, grădinițele de copii, biblioteci populare, Casa Corpului Didactic și Casa Bisericii. Tot Haret a pus bazele Învățământului Profesional al fetelor și a înmulțit Școalele de Meserii de la 3 la 60, Școalele de Comerț de la 3 la 12 și Școalele de Agricultură de la 4 la 22. El organizează de asemenea Învățământul Secundar.Haret rămâne, deci, unul dintre cei mai mari reformatori ai școalei dinainte de război.
Dacă examinăm acum care era starea învățământului imediat înainte de Unire vedem că:
În Vechiul Regat învățământul se prezenta astfel:
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIMAR
5.344 – Școli PRIMARE (3.000 localuri proprii, restul în localuri închiriate)
8.851 – ÎNVĂȚĂTORI
620.565 – ELEVI ÎNSCRIȘI DIN 1.032.175 recenzați, din care aproape 400.000 urmau școala (Situația din 1914-1915).
43% – ANALFABEȚI
ÎNVĂȚĂMÂNTUL SECUNDAR
19 ȘCOLI NORMALE (numai 7 având localuri proprii, restul în case cu chirie)
27 LICEE și 4 ȘCOLI SECUNDARE DE FETE (grad II)
25 Gimnazii și 6 școli secundare de fete (grad I)
CE S-A FĂCUT DE LA 1919 – 1928 ȘI DE LA 1933 – 1937
STABILIREA PLANULUI ORGANIZAȚIEI ÎNVĂȚĂMÂNTULUI
De aceea, prima problemă culturală care s-a pus după război a fost Unificarea învățământului, școala fiind chemată să provoace o primenire a sufletelor și să trezească conștiința națională la cultura și la viața românească sporind astfel puterile noastre de rezistență la toate asalturile fie dinăuntru fie din afară. Iar legile învățământului ce s-au alcătuit până la 1928 și apoi între 1933 – 1937 au avut de scop în prima linie unificarea sufletească a viitoarelor generații formând cetățeni conștienți cu aceleași tendințe, cu aceleași aspirațiuni, cu aceleași idealuri.Prin ele s-a căutat să se formeze sufletul și să modeleze mintea acestor generațiuni, dezvoltând în ele sentimentul național și dragostea de țară.
CLĂDIREA ȘCOALELOR PRIMARE
În anul 1922 s-a început campania pentru construcțiile școlare.Statul a contribuit cu lemne din pădurile sale, în valoare de aproape două miliarde, date gratuit pentru construcția acestor școli.Ministerul de Instrucție, județele și comunele au contribuit de asemenea cu câteva sute de milioane.Cea mai mare parte însă a fost adunată, de la țărănime prin contribuții voluntare în bani, contribuții în produse și munca cu brațele și cu carele.
Campania construcțiilor școlare, începută în anul 1922 și continuată cu atâta hărnicie, dovedește cât se poate face atunci când conducătorii pun toată munca și toată energia lor în interesul obștesc și când este spirit de organizare și hotărâre de a lucra pentru luminarea poporului.
CLĂDIREA ȘCOLILOR ȘI GIMNAZIILOR
Încă din anul 1919, imediat după război, dându-ne seama că statul singur cu mijloacele sale nu poate face față tuturor cerințelor învățământului nostru și avem înaintea ochilor ceea ce văzusem în timpul cât am avut cinstea să reprezint Țara, în anul 1917 am făcut Decretul lege din iulie 1919, prin care am creat comitetele școlare la toate școalele de toate gradele și de toate categoriile.Se făcuse oarecare încercări în această privință înainte de război în unele județe, în special, în județul Ialomița, creându-se eforii școlare după modelul celor din Macedonia dar rezultatul fusese mediocru.Din cei aproape 4 milioane de elevi între 5 și 16 ani, obligați conform legii să urmeze școala primară, lăsând la o parte adulții de la 16 la 18 ani, numai o parte din acești elevi ar putea urma la școală, dacă ne-am mulțumi, cu numărul actual de învățători și cu numărul de săli de clasă ce avem și dacă nu am admite, în multe părți, învățământul pe jumătate de zi.
Cum însă pentru a putea supraveghea și îndruma, așa cum trebuie, elevii pe care învățătorul îi are într-o clasă, numărul lor nu trebuie să treacă de 25-30 maximul, așa cum de altfel se practică în toate școalele din apus, chiar acest număr de învățători mărit, arătat mai sus e departe de cel pe care ar trebui să-l avem.
Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1919 s-au înființat în Vechiul Regat un număr oarecare de gimnazii în licee de băieți și în licee de fete.Mai târziu din cauza insuficienței mijloacelor bugetare ale statului neputându-se face față tuturor cerințelor atât în ceea ce privea înființările de școale cât și întreținerea lor materială, s-a dat voie comitetelor școlare înființarea prin Decretul – lege din iulie 1919 să înființeze și să întrețină școalele extrabugetare, și clase paralele aducând astfel mari servicii învățământului nostru.
