În anul 1933, publicaţia Gorjanul, azi cea mai veche din România, a publicat un simptomatic şi patriotic articol militant în apărarea Ardealului de revizionismul maghiar. Cum în prezent U.D.M.R.-iştii vor a-l resuscita, considerăm necesar şi urgent, imperativ şi demn a da, în numele Gorjului lui Tudor Vladimirescu şi al Ecaterinei Teodoroiu, replica de rigoare. Astfel, după articolul lui Pamfil Şeicaru, dăm curs studiului semnat, în interbelic, de Ion Popescu-Voiteşti.
Poporul englez şi frământările revizioniste ale Maghiarilor – Articol publicat în Gorjanul- număr festiv- din anul 1933
Prof. Dr.Ion Popescu Voiteşti
Nu ne miră deloc faptul că Maghiarii, reduşi aproape la limitele lor etnico-geografice reale, prin rezultatele finale ale războiului mondial, să nu fie câtuşi de puţin mulţumiţi cu această situaţie, căci cu greu se va obişnui clasa lor conducătoare cu ideea renunţării definitive la beneficiile enorme ce avea din exploatarea neumanã, până la secătuire, a unei provincii de la început curat românească.Ceea ce ne miră însă mult este faptul că prin legăturile ce această clasă are – şi mai ales prin propaganda intensă ce reprezentanţii ei întreţin în străinătate, mai ales în Anglia,- a reuşit în parte să determine acolo un început de curent revizionist, şi aceasta cu atât mai uşor, cu cât de o vreme încoace România n-a căutat să lumineze îndeajuns poporul englez asupra netemeiniciei – ca să nu zic absurdităţii – tezei lor.Cunosc pe Englezi ca oameni de realităţi, nu de ficţiuni, şi n-am nici un motiv să cred că o vorbărie meşteşugită ar fi putut schimba mentalitatea realistă a unui vechi şi cumpănit popor precum cel englez. Explicaţia trebuieşte desigur căutată în altă parte, în latura slabă a culturii lor generale.Trebuie căutată în lipsa lor, aproape completă, de cunoştinţe etnico-geografice din părţile acestea ale Europei.Numai aşa se poate explica greşala ce fac cei peste 150 de deputaţi englezi revizionişti, cari desigur nu cunosc nici raporturile etnico-geografice, nici pe cele istorice dela noi, decât din propaganda direct interesată a Maghiarilor.Cã aşa trebuie să stea lucrurile se poate vedea uşor din cele ce urmează, în care voi istorisi un caz concret, trăit aici la Cluj acum 11 ani, când Maghiarii trimiteau gazetelor din Anglia fel de fel de veşti tendenţioase, prin care ne prezentau ca pe nişte sălbatici, cari am distrus de la începutul instalării noastre în Ardeal, tot ce civilizaţia maghiară construise şi în special că am închis şcoalele maghiare şi am distrus cu dinamită marea operă de artă(?) maghiară din Cluj: „Statuia equestră a lui Matei Corvinul”.Englezii, la rândul lor, sub o formă sau alta, aveau bunul obiceiu, pe atunci, să trimită anumite comisiuni, cu diferite misiuni oficiale, însă cu scopul bine stabilit de a se interesa de aproape şi a aduce lămuriri precise asupra tuturor acestor încriminări. Graţie unei astfel de anchete am avut şi eu prilejul să cunosc, prin regretatul profesor Murgoci, chiar în prima zi de Paşti a anului 1923, pe profesorul englez de Geografie umană de la Bristol – Căpitanul Jervis – care venise în România cu o astfel de misiune.Primul lucru care 1-a făcut a fost să se intereseze dacă în Cluj avem monumente de artă, şi nu mică a fost mirarea văzând monumentul lui Matei Corvinul, despre care ziarul „Times” – pe care-l avea în buzunar – scria că a fost aruncat în aer cu dinamită. A fotografiat odată cu monumentul şi ziarul cu informaţia, trimiţând redacţiunii, ca desminţire, o copie fotografică. După verificarea acestei ştiri, Profesorul Jervis îmi pune direct întrebarea următoare: Cum ar putea să se documenteze mai bine, dacă Românii sau Ungurii au fost cei dintâi stăpânitori ai Ardealului şi care sunt azi cei mai numeroşi locuitori ai acestor ţinuturi? I-am propus două căi de documentare: una, în laboratorul de Geologie al Universității Clujene şi alta afară pe teren, vizitând satele ardelene.A doua zi de Paşti am petrecut-o în laborator, studiind toponimia regiunilor de dincoace de Carpaţi, pe foile a două coloane alăturate, din hărţile Austriace 1:75.000, care corespundeau unei fâşii nord-sudice largi, de la Muncaci, în Nord, până în Carpaţii Meridionali în Sud. Din studiul toponimic al acestor hărţi, ridicate şi editate de Austriaci, – nu de Români ori de Maghiari, – colegul Jervis s-a putut convinge uşor, că toate numirile toponimice importante, mai ales acelea orografice şi hidrografice sunt româneşti, ca: Dealul Moşului, vârful Muntelui, Vf. Cioarei, etc, Valea Iadei, Someşul Cald, Someşul Rece, etc. şi că numiri ungureşti şi nemţeşti – şi acestea mai ales ca traduceri ori ca deformări prin pronunţări lingvistice particulare ale celor româneşti, – nu apar decât în centrele orăşeneşti noi şi aceasta mai ales dealungul văilor mai mari, pe care s-a făcut şi infiltraţia maghiară şi germană, denumirile acestea găsindu-se dealtfel scrise pe hărţi întotdeauna în trei limbi, – natural cea mai puţin vizibilă fiind denumirea românească.Verificarea la faţa locului s-a făcut în ziua III-a şi a IV-a după Paşti, în două regiuni alese de dânsul: una Cluj-Turda şi cealaltă Dej-Năsăud-Rodna, în valea Someşului Mare, însoţit fiind, în afară de mine şi soţia mea, şi de domnii profesori Grimm, ca interpret, şi Meruţiu. Până la Turda am mers cu trenul şi mare i-a fost mirarea când, urmărind cu harta-n mână traseul căii ferate, a văzut că pe tot acest parcurs, de peste 60 km., linia ferată nu atinge nici unul din numeroasele sate trecute pe hartă, gările fiind situate la depărtări mari de ele, deşi terenul nu condiţiona deloc construirea liniei în afară de aceste sate. Motivul adevărat 1-a mirat şi mai mult: satele sunt româneşti şi cei doi grofi maghiari – marii proprietari ai moşiilor pe care s-a construit linia ferată – aveau interes nu numai să profite ei de preţul despăgubirilor, dar să-şi ridice valoarea economică a proprietăţilor lor, iar nu pe aceea a românilor. În apropierea Turdei a vrut să vadă satul Petrindul-Maghiar (pe hartă :Magyar-Petrind). Cum eram în zi de Paşti şi cum dânsul nu ştia nici ungureşte, nici româneşte, l-am sfătuit să se adreseze ţăranilor, drept salut, cu cuvintele: ,,Cristos a înviat!”, la care Românii (creştini Ortodocşi) îi vor răspunde cu cuvintele : „Adevărat a înviat”; pe când Ungurii (catolici, reformaţi, etc.) n-au acest salut de Paşti şi nu-i vor răspunde nimic, sau cel mult îi vor adresa un salut unguresc oarecare. Armat cu aceste cuvinte româneşti, colegul Jervis pătrunde vioi printre grupul de ţărani adunaţi la cârciuma din Petrind, notat ca unguresc pe harta austriacă, – le adresează— destul de corect pronunţat – un ,,Cristos a înviat!”. Am rămas cu toţii uimiţi – pe atunci nu cunoşteam satul acesta din spatele Cheilor Turzii – că ţăranii au răspuns într-un glas: „Adevărat a înviat, Domnule !”.Nu mai vorbesc de uimirea lui când a văzut frumoasa regiune românească a Someşului Mare, cu Năsăudul, Sângeorgiul, Rodna Veche, etc, unde limba maghiară nu era vorbită decât de câţiva perciunaţi soioşi, făcuţi cetăţeni maghiari – după spusa locuitorilor- în baza unei simple cereri, după o sălăşluire locală numai de câteva luni şi, natural, plata unei sume de bani susţinătorului petiţiei, cetăţeni moşteniţi ca atare şi de regimul românesc. Impresionat puternic a fost şi de placardele Căii Ferate Someşene, care erau scrise numai în ungureşte şi nemţeşte, într-un ţinut atât de curat românesc. Şi întrebând pe un ţăran de ce nu-i scris şi româneşte, am făcut mare haz de răspunsul lui: „Apoi, domnule, noi Românii ştim feri trenul; numai Saşii şi Ungurii sunt proşti de-i calcă trenul, dacă nu-i scris să-1 ferească”… La înapoiere la Cluj, colegul Jervis, convins la faţa locului că acest pământ a fost totdeauna românesc, s-a înapoiat în Anglia nu numai cu un bogat material de cunoştinţe noi, dar și cu hărţile necesare pe care le-a utilizat, servind adevărul ştiinţific şi istoric, în cele câteva conferinţe ţinute la Bristol şi Londra, în scopul de a-şi lumina compatrioţii, atât de adânc induşi în eroare – şi atunci ca şi acum,- de nesăbuita şi direct interesata propagandă maghiară. Am convingerea că poporul englez, popor care, cu mentalitatea lui practică nu crede în ficţiuni,-decât când este indus în eroare, fie din lipsa de informaţiuni precise asupra situaţiei reale de la noi, fie din cauza lipsei de cunoştinţe, – dacă va fi luminat prin scrieri şi prin o punere imediată la punct a tuturor informaţiilor greşite pe care i le serveşte din belşug propaganda maghiară interesată, va şti mai bine să aleagă între adevărul istoric şi minciuna ocazională maghiară. Este de datoria noastră a tuturor şi în special a Statului Român şi a gazetarilor români, ca în prima linie să facă cunoscută străinătăţii situaţia reală de aici, prin o cât mai largă şi mai bine documentată publicitate; să se invite în ţară o delegaţie aleasă dintre cei peste 150 deputaţi englezi revizionişti spre a se documenta direct, la faţa locului, asupra situaţiei etnico geografice şi istorice de la noi; iar Statul Român, în special, să ia cele mai severe măsuri de cercetare şi de pedepsire, cum se cuvine, a tuturor maghiarilor cari, din cauza slăbiciunilor politice de partid, fac azi o propagandă iredentă deşănţată în ţinuturile mărginaşe ale Ardealului, căutând să convingă pe toţi că dominaţia românească actuală este numai pasageră, până la revizuirea tratatelor; şi în fine să se spună oficial şi răspicat vecinilor Maghiari, că au întrecut de mult marginile toleranţei de bună vecinătate, prin cărţile, hărţile şi toate publicaţiile prin care ei falsifică adevărul şi în şcoalele lor şi în cele minoritare maghiare de la noi, pe care le alimentează pe sub mână, regulat, cu astfel de scrieri. Dacă ei vor revizuirea tratatelor, aceasta nu s-ar putea face decât pe calea armelor; şi să nu-şi închipuie o clipă că pacifismul Românilor este o dovadă de slăbiciune, ci cea mai evidentă probă de conştiinţa forţei lor, de care vecinii Maghiari se vor zdrobi la prima încercare nesăbuită.Câteva date despre activitatea prof. dr. Ion Popescu-Voiteşti.(S-a născut în anul 1876, în satul Voiteşti, din Gorj şi a decedat în anul 1944).Ion Popescu Voiteşti şi-a început cariera universitară în anul 1919, când a fost numit, pe bază de concurs de lucrări, profesor titular la Universitatea din Cluj şi director al Muzeului de Geologie şi Paleontologie ataşat Universităţii clujene. Dovadă a respectului pentru contribuția avută la dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei din Cetatea Ardealului, clujenii au dat numele lui uneia din străzile oraşului. Cea mai înaltă recunoaştere a meritelor sale în dezvoltarea ştiinţelor naturii a fost, însă, în anul 1930, când a fost numit în postul de director al Institutului Geologic al României. Numele său a depăşit cu mult graniţele ţării, acesta participând cu peste 140 de comunicări la congrese naţionale şi internaţionale, printre care: Congresul Internaţional de la Bruxelles (1922); Congresul Internaţional de Geologia Petrolului de la Londra (1923); Congresul Geografic de la Cairo (1924); Congresul Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow (1925), Bucureşti (1927), şi Praga (1931); Congresul Internaţional de Mine, Metalurgie şi Geologie Aplicată de la Liege (1930); Congresul Internaţional de la Paris (1935); etc.
Şi despre prof. dr. Gh. Munteanu-Murgoci (1872-1925)
Creaţia sa ştiinţifică cuprinde pe de o parte studiile sale de geologie-mineralogie-petrografie, iar pe de altă parte studiile sale asupra solurilor din România. A realizat studii asupra Dobrogei, Carpaţilor Meridionali, Masivului Parâng, Munţilor Lotrului. A descoperit lotritul – înscriind în geologie un nou mineral. În legatură cu studiile sale petrografice, mineralogice şi tectonice, mare importanţă o prezintă cercetările sale privind bogăţiile subsolului românesc, fiind cel dintâi care a precizat condiţiile de zăcământ ale petrolului din Oltenia. Gheorghe Munteanu Murgoci a fost întemeietorul şcolii româneşti de pedologie, în anul 1909 prezentând prima schiţă de hartă agrogeologică a ţării la scara 1: 2500000, unde repartiţia principalelor tipuri de sol apare cu o deosebită claritate. A descoperit noi minerale şi zăcăminte de substanţe minerale utile şi a elaborat teorii intrate în patrimoniul ştiinţei mondiale.
Dan Gr. Pupăză şi IPB
