Volumul de versuri „Al doilea gând” al poetei Marieta Căprăruşi ni se destăinuie ca o carte de dragoste. Autoarea îşi trăieşte sub semnul culorilor anotimpurile iubirilor, la fel ca şi simboliştii şi neoseimboliştii literaturii române. Poeta scrie într-un stil asemănător lui Bacovia, semn al inflexiunii lecturilor din neomodernism şi se poate detaşa ca identitate auctorială. Sentimentul de iubire domină confesiunile şi nostalgiile unei femei sensibile care reuşeşte să transmită cele mai frumoase gânduri cititorului, aşa cum rezultă din versurile: „Sunt prinsă în iubirea mea/ Şi iubirea ta/ Nu-mi da drumul,/ Dragostea mea.” (Doar iubirea)
Acest volum de debut al autoarei Marieta Căprăruşi conţine compoziţii abstract-concrete, ideatico-senzuale ce frapează atât prin sensibilitatea lor, cât şi prin carnaţia metaforic-imagistică. Poezia sa are un lirism genuin care atinge coardele cele mai fine, cele mai tremurătoare: „În ochii mei,/ Se oglindesc iubiri de-o veşnicie,/ Cu irisul albastru din câmpie/ Ce-şi ridică floarea sus de tot/ Căci ce se întâmplă în mine/ Vrea să ştie.” (În iubire să încap)
Versurile sale au o verosimilitate şi o expresivitate de un înalt nivel emoţional. Ele sunt adevărate „adieri senzuale” ce vin dintr-o mitologie inepuizabilă cu repetate arderi ontologice. Remarcabilele intuiţii aproape că mă uimesc şi mă fac să constat profunzimea ideatică, cu coborâri în subsidiarul vieţii cotidiene: „Zadarnic strig, plâng, râd şi stau la rând/ Să prind un vis în palmă/ Dar trist târziu constat:/ Himere toate sunt,/ Pe scena vieţii cad, se pierd,/ Luptând eu tot încerc să mă ridic,/ De braţul zâmbetului m-agăţ cu disperare/ Şi mă amăgesc sperând.” (Paiaţa)
Putem spune fără să greşim că poeta Marieta Căprăruşi este o postmodernistă iar poezia ei glisează convingător înspre poeticitatea scenică de un umanism tulburător. Traseul poetic pare desenat cu o simplitate dezarmantă, iar parfumul versurilor sale te îmbată. Citez: „M-aş îmbăta cu zâmbetul tău,/ Din frunza Toamnei, pătură ţi-aş face/ Sub teiul ce ţi-ar păstra parfumul,/ Cu multă credinţă, în rugă m-aş preface.” (Parfumul teiului)
Versurile poetei au un lirism aparte, cu o notă subtilă de originalitate, dar şi cu trăiri emoţionale în diferite ipostaze ale vieţii. Elocvente în acest sens sunt versurile: „De-ţi ştergi lacrima ascunsă/ Şi n-o laşi să cadă,/ În mine tu pui un sipet,/ Ce-n trupul meu deschis spre tine,/ A ochiului veghe/ Lumina stă s-o vadă.” (Lacrima ascunsă)
Traseul poetic în scriitură se duce spre Montale şi Pillat, ca în „ochiul de aramă”, şi se încheie cu un senzaţional distih: „Jalea despărţirii vara o străpunge/ Ochiul de aramă stă ascuns şi plânge.”
Citind acest frumos volum de versuri nu poţi să nu observi că totul e angajat într-un spectacol fantasmagoric, năucitor, debordant, realizat cu o cutezanţă a sfidării limitei într-o formulă transmodernistă asemănătoare cu cea a întemeietorului acestui curent literar – scriitorul Ion Popescu-Brădiceni. Tehnica folosită de Marieta Căprăruşi este una de împletire a unor imagini coborâte din străvechi arhetipuri şi mituri literare şi ne surprinde saltul său calitativ autentic, curat ca o lacrimă: „Mi-a curs o lacrimă în palmă/ Unde ţineam chipul tău drag şi blând,/ Atunci m-am speriat: „Doamne, dacă te îneci eu ce mă fac?!” (O lacrimă cât un ocean) Poema citată este, desigur, o incontestabilă bijuterie, dar nu este singura din acest volum care merită citit cu mare atenţie.
Reuşind să facă o breşă memorabilă în poezia română feminină de azi, Marieta Căprăruşi este un poet ce merită să fie scos din discreţia valorică pe care o acceptă. Îi dorim mult succes şi o aşteptăm cu noi apariţii.
Mircea Tutunaru
