Spovedania este Taina prin care, în urma iertării păcatelor mărturisite, se reînnoieste și se armonizează totodată relația noastră cu Dumnezeu, cu semenii, cu noi înșine și cu propria noastră conștiință, punându-se astfel un nou început al vieții noastre. În Sfânta Scriptură și lucrările Sf. Părinți se prezintă pe larg istoria căderii în păcat a omului, precum și răscumpărarea acestuia din robia păcatului înfăptuită de însuși Mântuitorul Hristos, prin patimă, jertfa de pe cruce, învierea din morți și înălțarea Sa la cer.
Știut fiind faptul că “nimeni nu este fără de păcat chiar dacă viața lui ar fi o singură zi“ , după înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos instituie pe Sfinții Săi Apostoli ca și continuatori ai întreitei Sale slujiri de a învăța, de a sfinți și de a conduce pe credincioși spre împlinirea scopului vieții, și anume dobândirea mântuirii.
În Vechiul Testament, pocăința nu există ca Taină, cum de altfel nu există nici o Taină, întrucât Tainele sunt legate de Hristos și de Biserică, însă se pot observa elemente care anticipează necesitatea și lucrarea harică a Tainei Spovedaniei, întemeiată de Mântuitorul Hristos.
În acest sens, momente din Vechiul Testament subliniază necesitatea mărturisirii păcatelor ca formă de a dobândi iertarea păcatelor din partea lui Dumnezeu . Amintim aici încercarea pe care o face Dumnezeu cu Adam și cu Eva spre a-i determina să își recunoască fiecare păcatul neascultării: ”Adam, unde ești?….Pentru ce ai făcut asta?” (Facere III 9,13); menționăm, de asemenea, momentul în care Cain este îndemnat să-și recunoască păcatul uciderii fratelui său Abel: “Unde este Abel, fratele tău ?…Ce ai făcut?” (Facere IV, 9-10), refuzul de a-și recunoaște păcatul fiind de altfel și motivul pentru care Cain a și fost blestemat de Dumnezeu așa cum spun Sfinții Părinți; însuși Dumnezeu arată prin porunca dată lui Moise necesitatea mărturisirii personale a păcatelor: “Deci, de se va face vinovat de ceva din acestea și își va mărturisi păcatul, atunci pentru păcatul său pe care l-a săvârșit să aducă lui Dumnezeu jertfă…..și-l va curăți preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul“ ( Levitic V, 5,6).
Este adevărat că jertfa pentru păcat apare ca o condiție a iertării, însă la fel de importantă ca și condiție pentru dobândirea iertării este recunoașterea și mărturisirea păcatelor.
Mărturisirea personală a păcatelor este întâlnită așadar și în Vechiul Testament, mărturisire care se făcea înaintea celor care aveau autoritate față de popor și responsabilitate față de Dumnezeu.
În acest sens, menționăm mărturisirea personală pe care o face Saul înaintea lui Samuel, recunoscându-și păcatul pe care îl săvârșise: “Atunci Saul a zis către Samuel: Am păcătuit călcând porunca Domnului și cuvântul tău…” (I Regi XV,24); de asemenea, amintim mărturisirea pe care o face David, exemplul clasic al pocăinței: “Am păcătuit înaintea Domnului – a zis David către Natan. Și Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan, și tu nu vei muri“ (II Regi XII, 12-13); ”…Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea….” (Ps.50). Așadar observăm prefigurarea Tainei Sfintei Spovedanii încă de la începutul viețuirii omului pe pământ, această nevoie de mărturisire simțindu-se încă de atunci, Dumnezeu dorind împlinirea scopului pentru care l-a făcut pe om: desăvârșirea și atingerea asemănării cu El.
Preot capelan Chiriac Dumitru Cristian, Paraclisul Sfântul Pantelimon Spital Tg Cărbunești
