2019 este Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)

165

Încă din ziua de 25 octombrie 2018, în Sala Sinodală din Reședința Patriarhală, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în cadrul căruia au fost adoptate unele hotărâri printre care şi aceea prin care anul 2019 să fie declarat «Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)» și «Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești», în ideea de a se dovedi că pastorația și misiunea Bisericii trebuie să se adreseze nevoilor oamenilor, îndeosebi ale tinerilor și ale consolidării familiilor, folosind o cateheză adecvată și o prezență a păstorilor în mijlocul credincioşilor, prin intensificarea slujirii liturgice, a vieții parohiale și a filantropiei sociale ca priorităţi asumate şi capabile să responsabilizeze factorii de răspundere.

Situaţia dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut şi de către Biserică
Chiar în Pastorala de Crăciun 2018, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul BOR a subliniat faptul că omagierea satului românesc şi a contribuţiei sale majore la devenirea istorică a poporului român este o necesitate şi o demnitate de care trebuie ţinut seama, mai ales că trebuie avută în vedere situaţia precară şi incertă în care se află astăzi satul românesc şi locuitorii lui, deşi mediul rural este spaţiul în care s-au format multe dintre valorile spirituale, culturale şi identitare transmise până în zilele noastre şi care vor constitui temeiul existenţei noastre în viitor. Tocmai de aceea, situaţia dramatică a satului românesc de astăzi este percepută în mod acut şi de către Biserică, deoarece preoţimea ortodoxă română din mediul rural simte cum îmbătrâneşte rapid satul românesc, pe măsură ce scade numărul botezurilor şi al cununiilor, în timp ce creşte numărul deceselor, al înmormântărilor, iar oamenii devin tot mai săraci şi mai singuri în viaţa lor cotidiană.
E foarte important să se pornească de la faptul că satele româneşti, cu biserici şi case ţărăneşti, cu cimitire şi morminte străjuite de cruci, cu uliţe şi porţi primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic şi vizibil al tradiţiei, al continuităţii fizice şi spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia implicării sau delăsarea nepăsării, iresponsabilitatea sau indiferenţa autorităţilor locale şi centrale, apatia tuturor celor care odinioară vegheau la păstrarea moştenirii culturale. Astăzi, în satul tradiţional românesc dispar, încet dar sigur, portul, tradiţiile, casele vechi strămoşeşti, dispar ţăranii, animalele sunt mai puţine, rămân doar locurile, prinse şi ele în organizări administrative, ceea ce denotă că trăim o criză a satului prin depopulare şi migraţie la oraş şi în Europa.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a vorbit şi în ziua de 12 octombrie 2018, despre satul românesc, la deschiderea Conferinței «Spațiul socio-economic rural. Identitate și unitate națională», organizată de către Academia de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Șișești» din București (ASAS) și Patriarhia Română, la Palatul Patriarhiei. În mesajul său, intitulat «Satul românesc astăzi: între suferință și speranță», Patriarhul României a vorbit despre caracteristicile sociale și comunitare ale satului românesc, între trecut și viitor, atrăgând atenţia că satul românesc se confruntă cu o criză, “Atât din punct de vedere practic, cât și spiritual, fiind oarecum răstignit între idealizare nostalgică și abandonare practică, între identitate tradițională și supraviețuire precară. Deși adevărații țărani muncesc din zori și până în noapte, în multe sate din România se practică o agricultură de subzistență, adică, de supraviețuire, iar unele sate sunt depopulate și chiar abandonate, încât dispar încet de pe harta României. Cu siguranţă, vitregiile îndurate în ultimul secol de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identității și mentalității sale, lovind adânc în ceea ce au fost normalitatea sau în firescul vieții sale tradiționale și generând în mediul rural transformări negative de ordin spiritual, cultural și demografic”, a declarat PF Daniel.

“Satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului”
În opinia Preafericirii Sale, nu există un echilibru al tradiţiei cu modernitatea, satul nu mai poate sta pe valoarea lui clasică de ordin ecologic, iar prin eforturi conjugate, am putea să-i dăm «o gură de aer» prin activităţi alternative la agricultura de subzistenţă, adică, să avem reinventarea meşteşugurilor, prin agricultură ecologică şi proiecte de modernizare, care sunt atuuri ale satului la care nu trebuie să renunţăm, aşa cum nu putem renunţa la ceea ce înseamnă liniştea, aerul curat şi păsările.
Trăim un adevărat paradox, când satul se restrânge spre vatră şi fuge în lume, când uităm că satul înseamnă matricea neamului românesc, iar reînnoirea sufletului nostru ancestral rămâne singura cale de regenerare a vieţii satului. De multe ori, simţim că ne bântuie o criză sub trei aspecte: criza conştiinţei morale moderne, criza familiei contemporane şi criza tuturor naţiunilor acestor vremuri. Analizând cu deplină luciditate şi într-un limbaj motivat situaţia familiei din societatea globalizată şi secularizată de astăzi, Patriarhul României a subliniat că în mare măsură, cultura laică admite şi chiar sprijină adulterul, divorţul, pornofilia, corupţia, sterilitatea sistematică în căsătorie, pruncuciderea, dar, să nu se uite faptul că punctul de bază în anticriză îl constituie familia, instituţie creată de Dumnezeu şi ridicată printr-o Sfântă Taină la o înălţime divină, iar aceasta este o putere normativă a neamului nostru. La noi, românii, familia a avut, istoric vorbind, ca fundament şi suport, Ortodoxia, adică tradiţia neamului, tradiţie creştină, care are drept suport miracolul euharistic, puterea Tainei care-i uneşte pe soţi spre veşnicie, mai ales că Taina Nunţii va fi mereu o sărbătoare a unei noi creaţii, dincolo de ceea ce ni se prezintă prin destrăbălarea sexuală de astăzi, promovată în special de anumite posturi de televiziune.
Pe bună dreptate, limba noastră din «cazanii» este cel dintâi mare poem al neamului românesc, un minunat tezaur de moştenire strămoşească, pe care, la vremea lor, strămoşii au îmbogăţit-o generaţie după generaţie. Constatăm că de cele mai multe ori, corupţia morală, proprie unei societăţi secularizate, transformă graiul în limbă de lemn şi aduce cu sine pierderea comuniunii spirituale a neamului românesc. Asistăm tot mai mult la denaturarea limbii prin televizorul transformat în mijloc de manipulare şi de amăgire a sufletului oamenilor. Dar, nu trebuie uitat că dintotdeauna, ţăranul român a fost cel care a păstrat efectiv teritoriul naţional, de aceea, neamul românesc este cel mai liniştit şi mai talentat neam din lume, el nu are în toată istoria lui nici un război de cucerire, ci, doar de apărare, iar spaţiul ţării este spaţiul umanizat în mod românesc, peisajul ţării rămânând pentru ţăran profund personalizat.
Constatăm la tot pasul că astăzi, omul este redus la o funcţie de producere şi consum, fiind transformat într-un robot eficient în urmărirea propriului său interes, dar, cu toate acestea, satul, cu sociologia lui folclorică, era şi mai este încă o imensă familie, avea şi mai are încă economia lui patriarhală în care nimeni nu moare de foame, deoarece este o solidaritate organică a satului care nu-l lasă nicicând să fie de izbelişte! Săteanul intră prin folclor în armonia firii sale statornice, simte că are casa şi locul său, pe care n-ai dreptul să le strici, nici să le laşi în buruieni, pentru că ele vin de la părinţi şi de la bunici. Dintotdeauna şi pentru totdeauna, casa tradiţională ţărănească înseamnă simplitate, echilibru, armonie şi taină, iar noua locuinţă a tinerilor căsătoriţi era aşezată, de regulă, cât mai aproape de casa părintească, iar alături de părinţi rămânea cel mai mic copil, cu datoria să-i îngrijească la bătrâneţile lor.
Prin menirea sa, prin funcţionalitatea specifică, satul reprezintă o unitate socială românească organică, iar vechea noastră civilizaţie este o civilizaţie sătească. Am prezentat aceste lucruri pentru că în oglinda de suflet a Bisericii noastre strămoşeşti, aşa cum ne dovedeşte Părintele Patriarh Daniel, satul românesc a fost practic desfiinţat ca entitate socială care trăia pe baza tradiţiei, cutumei, în obşti conduse de legi nescrise, în care oamenii ştiau să trăiască şi să muncească laolaltă, fără să experieze polarizarea socială dintre săraci şi bogaţi, individualismul egoist şi lipsa de sens. Din păcate, sunt iniţiate aşa-zise reforme care urmăresc dezrădăcinarea ţăranului şi transformarea lui în muncitor, în forţă de muncă ieftină pentru industrie şi oligarhie şi în consumator al produselor economice şi bancare. Trebuie să înţelegem că, totuşi, cele mai importante averi ale poporului nostru au fost şi sunt satul, adică civilizaţia sătească şi credinţa în Dumnezeu, în Sfânta Treime, atâta vreme cât conştientizăm că avem aceeaşi limbă şi aceeaşi lege, aceeaşi credinţă, iar unitatea de cultură şi civilizaţie ne-a făcut să fim români, nu unitatea rasială sau de altă natură, împrumutată din limbajul multiculturalităţii globaliste, iar, dacă nu dispare, frumuseţea satului românesc tradiţional poate deveni un destin şi o linie de forţă a existenţei şi a libertăţii noastre. (VA URMA)
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here