Cu atenție deosebit de încordată, lumea toată își îndreaptă privirile spre dezbaterile O.N.U.-ului, așteptând să vadă răsărind zorile Păcii adevărate, drepte și permanente, iar imnul împăcării universale să-și fluture accentele melodiei de liniște, peste rănile sângerânde încă, peste inimile îndurerate, ale milioanelor de oameni. Este de ajuns ca acolo, să aibă loc o cât de mică neînțelegere, pentru ca febra îngrijorării să devie generală. Perspectivele unui nou război devin înspăimântătoare chiar și pentru cei care s-ar putea socoti la adăpost, ca și pentru cărora le-ar putea surâde aurora victoriei.
Căci, ce-ar însemna un nou război? Moarte, ruini, sânge și lacrimi, care vor depăși în superlative pe toate acelea care au fost înregistrate de istoria trecutului. Bomba atomică va scurma pământul de la un capăt la altul; perfecționatele arme ale uciderii vor lovi fără milă, nu numai pieptul ostașului de pe câmpul de bătaie, ci și în făptura tremurândă a bătrânilor, ca și în fruntea abia încununată de zorii vieții a milioanelor de copii și se vor întoarce nemiloase chiar asupra lucrătorilor din arsenalele morții.
Dar, coșmarul devine și mai înspăimântător prin tragica situație economică prin care omenirea trece astăzi. Înfometată, lipsită de îmbrăcăminte și chiar lipsită de elementarele obiecte necesare celui mai redus confort uman, în genere, ea trece la cel mai greu examen al existenței. Toate acestea ar face ca un nou război să fie un adevărat iad al autosfâșierii, din care nu vor ieși învingători și învinși, ci întregul glob pârjolit și pustiit de viață. O scufundare în hăul apocaliptic…
Și calculul acestor dezastre se face astăzi nu numai la cabinetele diplomatice, ci și în coliba cu lacrimi. Asupra lor nu gândesc numai „tehnicienii”, ci însăși omul simplu de pe stradă, ca și cel de lângă stradă.
Părtașă a celor mai cumplite dezastre, în întregimea lor, și omenirea pare a se fi regăsit pe sine, pe linia adevăratului destin, renunțând la spiritul învrăjbirii.
Marile mulțimi care au dat- totdeauna – tributul de sânge pentru a plăti deșarte ambiții imperialiste și dictatoriale, nu mai vor –categoric- războiul.
Au ajuns să înțeleagă că nu mai are nici un sens.
Căci, ce sens ar mai putea avea pentru miile de mame, care forțate de lipsuri, se despart astăzi de copilașii dragi, lăsându-i să fie adăpostiți aiurea, sau pentru acelea care și-au trimis fiii să moară pentru ca ele să trăiască cea mai cruntă mizerie și suferință?
Dar pentru cei flămânzi și goi? Pentru cei care, în tranșeea umedă au visat liniștea și pentru urmașii lor?…
Pentru ce s-ar mai bate lumea? Ca din nou să-și pregătească o cruntă suferință, pentru alte șiruri de decenii?
Nu, categoric, nu!
Și Pacea va trebui să vină! Căci, deșteptate din visul de sânge al atâtor veacuri, prin cea mai groaznică încăierare, mulțimile –ajunse la convingerea că altul e sensul destinului uman, decât acela al autodevorării,- aruncă astăzi în balanța calculului diplomatic arzătoarea lor dorință: „Vrem Pace”.
Spre porțile O.N.U-lui se îndreaptă stăruitor acest strigăt, articulat de toate popoarele pământului…
Și-n acest concert universal s-amestecă – puternic- același strigăt rostit și de cel mai pacifist popor: cel românesc.
El, care afară de aventura în care l-a aruncat niște ambiții și forța pumnului străin, n-a schițat în toată istoria lui, decât gestul apărării vetrei străbune, din a cărui viață nu respiră decât ospitalitatea și buna-nvoire, arde de această dorință……………………..
Oamenii brazdei românești încheagă astăzi, în acordurile doinei milenare, expresie de dincolo de veac a pacifismului, nemărginita lor dorință: „Vrem Pace!”
Pacea dreptului și a dreptății noastre…
Material publicat în Gorjanul 1946
Gr. Pupăză – învățător
