În Duminica a 18-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 9, 6-11; Ev. Luca 5, 1-11 (Pescuirea minunată), glas 7, voscr.5, la Sfânta Liturghie oficiată în Biserica noastră Ortodoxă, vom asculta un text din Sfânta Evanghelie care ne redă momentul ce marchează începutul vieţii publice a Domnului şi în care Măntuitorul cheamă la apostolat primii Săi ucenici, tocmai pentru a exprima Cuvântul, deci, Logosul care exprimă Voia Tatălui, mai ales că din această minune putem învăţa că Dumnezeu răsplăteşte mai mult ascultarea lui Petru decât truda acestuia, adică, pescuirea minunată, care I se datora Mântuitorului Hristos, nu ostenelilor apostolului, fiindcă pescuirea minunată este dovada că puterea Lui Dumnezeu se arată adesea la capătul puterilor omului, iar, ajutorul Lui Dumnezeu îl primim numai după ce ascultăm Cuvântul şi împlinim Voia Lui. În acest sens, harul Lui Dumnezeu este mai presus decât toată priceperea şi inteligenţa omenească, fie ea şi «inteligenţă artificială», mai ales că în cazul pericopei Evanghelice, mrejele au adus în barca apostolilor mulţime de peşte, ceea ce înseamnă că atunci când ne adresăm lui Dumnezeu, trebuie să o facem cu adâncă smerenie, însoţită de mulţumire, de recunoaştere a sfinţeniei, dar şi de mărturisire sinceră a stării noastre de păcătoşenie, pentru că fiecare creştin poate să înveţe că orice reuşită pe care o are în activitatea sa vine, nu doar ca urmare a ostenelilor lui, ci ca urmare a harului Lui Hristos, fiindcă Dumnezeu vrea să-i aducă aminte omului că veghează asupra lumii, cârmuind-o prin Atotputernica-I Voinţă şi prin inţelepciune, că omul nu poate face nimic fără El!
,,Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi”!
Aşadar, Sf. Ev. Luca ne spune că: «Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El» (Luca 5, 1-11). Privind şi analizănd cu atenţie, am putea spune că această relatare evanghelică este valabilă şi am putea-o numi sau asemăna chiar ca fiind şi o întâmplare pe care am trăit-o cândva sau chiar o trăim mereu în viaţa noastră de zi cu zi, pentru că fiecare dintre noi, avem parte de eşecuri şi de umiliri, de praguri şi de obstacole, multe dintre ele datorate ignoranţei, neîncrederii sau grabei, neatenţiei sau nepriceperii noastre, dar dacă pătrundem ceva mai adânc şi analizăm cu multă luare aminte, ajungem la concluzia că atâta vreme cât omul se osteneşte şi trudeşte de unul singur, nu poate să facă mare lucru, dar, atunci când Atotputernicul Dumnezeu Se apropie de el şi el de Dumnezeu Cel Milostiv, toate sunt cu putinţă şi sunt împlinite, pentru că în orice clipă, Dumnezeu vrea să-i aducă aminte omului că veghează asupra lumii, cârmuind-o prin Atotputernica-I Voinţă şi prin inţelepciune, că omul nu poate face nimic fără El!
Iisus către Simon: ,,Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”!
Cunoaştem foarte bine că Dumnezeu este dătătorul tuturor darurilor şi orice minune din viaţa noastră nu este altceva decât un dar al lui Dumnezeu, de care oamenii se minunează şi se uimesc, fiindcă Dumnezeu este începutul, mijlocitorul şi sfârşitul oricărui bine al nostru, iar, prin fiecare minune care ne impresionează, Dumnezeu vrea, mai întâi, să ne aducă aminte că barca reprezintă Biserica, pentru că pluteşte pe apele zbuciumate ale lumii decăzute, fără să se scufunde şi pentru că poartă pe Iisus Hristos, aşezat pe un tron dumnezeiesc! Prin slujbele din incinta sa, prin slujitorii altarului, Biserica învaţă noroadele, neamurile şi omenirea că Mântuitorul Hristos este mereu prezent în barca Bisericii, că El este cârmaciul ei, iar nu Simon Petru, până la sfârşitul veacurilor! În mod sigur, că această barcă nu va pieri niciodată, după cum profeţeşte Însuşi Domnul (,,porţile iadului nu o vor înfrânge”), iar, faptul interesant este că cei patru viitori Apostoli sunt martori ai unei scene prin care ei văd şi aud, chiar participă într-o mică măsură ca artizani şi viitori protagonişti ai credinţei! În cele din urmă, Domnul le arată mai întâi de ce a venit în lume şi, deşi ei încă nu o ştiu îndeajuns, la ce sunt chemaţi, însăşi pescuirea minunată devine un fapt miraculos în ochii noştri pentru a ne demonstra modul cum ştie Domnul să Se poarte cu oamenii din popor, cei care trudesc cu propriile puteri. Aşadar, concluzia logică decurge din faptul că după ce le-a arătat apostolilor Săi pentru ce a venit în lume şi în ce fel dorea să înveţe poporul, că după ce le-a arătat natura Sa dumnezeiască, Domnul îi cheamă să-L urmeze, folosind o expresie suprinzătoare, poate singura prin care le putea vorbi, mai ales că aceasta este măreţia lui Simon-Petru şi a celorlalţi Apostoli, de a fi pescari de oameni, iar, Iisus Hristos îi cheamă şi ei Îl ascultă. În final, poate în loc de concluzie, ne putem întreba, de ce Domnul a chemat oameni simpli din popor şi nu pe cei învăţaţi sau pe preoţi pentru apostolat. Desigur, Apostolii nu au făcut studii, dar au ceva mai preţios, anume, simplitatea şi curăţia inimii, fiindcă ei Îl cred pe Dumnezeu pe cuvânt şi au simţul concretului, al vieţii concrete, adică, bunul simţ, aşa cum au de obicei meşteşugarii şi ţăranii, pe când cei care se cred cu multă carte sunt adesea cuprinşi de prejudecăţi şi de speculaţii. Dacă Apostolii ar fi fost oameni de înaltă cultură, li s-ar fi putut atribui conţinutul predicilor Domnului, pe când aceasta vine întotdeauna numai de la Dumnezeu Care vrea să-i aducă aminte omului că veghează asupra lumii, cârmuind-o prin Atotputernica-I Voinţă şi prin inţelepciune, că omul nu poate face nimic fără El!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
