În Duminica a 7-a după Rusalii; Ap. Romani 15, 1-7; Ev. Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum); glas 6, voscr. 7, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie se va citi din Sfânta Evanghelie un text impresionant şi plin de învăţăminte, despre aprinderea luminilor ochilor celor doi orbi şi mai ales, despre aprinderea luminilor sufletului lor şi cu tămăduirea unui mut, ceea ce constituie o nouă şi puternică adeverire că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate divino-umană în care îşi găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor de ieri, de azi şi de mâine! De altfel, venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos a încălzit inimile tuturor oamenilor, unii dorind să-L vadă din curiozitate, alţii din credinţă, dar, cu toate acestea, pe toţi cei care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, îi mângâia şi le ierta păcatele. Se ştie faptul că cei doi orbi, care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu puteau să-L vadă pe Iisus, dar, auzeau zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Iisus şi în inimile lor a încolţit un sâmbure de speranţă, deoarece alergau în urma Lui strigând din suflet, cu un strigăt care înseamnă rugă: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!». Însă, Domnul Iisus Hristos, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde voia să ajungă, dar, orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Iisus, văzând dorinţa lor, i-a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?”, adică, să îi facă sănătoşi, iar, fiindcă El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor oamenilor, i-a întrebat pe ei ca să cunoască toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie, nu putem primi harul de la Dumnezeu. De aceea, Domnul Iisus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii pe care i-a vindecat, credinţă, ca şi în acest chip să arate puterea ei cea mai presus de fire, mai ales că acesşti doi orbi, fără să se gândească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului prin cuvintele: «Da, Doamne!», după care Domnul S-a atins de ochii lor, zicând: «„După credinţa voastră, fie vouă”! Şi s-au deschis ochii lor» (Matei 9, 29). Dar, înţelesul profund al Pericopei Evanghelice constă în faptul că prin căpătarea vederii cu ochii trupeşti, pe care au câştigat-o, prin atingerea lui Iisus, cei vindecaţi au primit acum şi vederea lăuntrică a ochilor sufleteşti şi cu toată atenţionarea Domnului Iisus Hristos de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria şi fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Iisus în tot locul acela (Matei 9, 31). Era şi firesc, deoarece, nu s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeşnicul sfânt şi nu ar putea să tacă aceia care au primit în ei, nu doar lumina materială, dar şi lumina cunoaşterii şi premăririi lui Dumnezeu, Cel Care vrea ca omul să vadă realitatea, aşa cum este ea, pentru că Dumnezeu vrea ca oamenii să vadă şi să grăiască în legea celor fireşti, dar El mai vrea ca aceiaşi oameni să se înalţe la cunoaşterea şi la înţelegerea celor sfinte şi cereşti!
„Credeţi voi că eu pot să fac aceasta”?
Aşadar, în Duminica a 7-a după Rusalii, prin aprofundarea Pericopei Evanghelice, putem înţelege faptul că milostenia le îndreaptă pe toate şi ne deschide ochii spre necazurile altora, spre problemele celor din jurul nostru. Dacă ne rugăm şi pentru alţii, ne vindecăm şi noi, ne detaşăm şi ne tămăduim de eul pătimaş, pentru că începem să înţelegem rostul bucuriei. Într-o lume plină de Dumnezeu, lumina veşnică umple inimile vindecate şi realizăm faptul că suntem atât de mulţi orbi, încât orbirea e considerată sănătate, iar vederea se consideră a fi o boală. E cât se poate de clar faptul că orbul duhovnicesc nu crede în Dumnezeu, ci se crede el ca fiind un dumnezeu şi nu se mai roagă, nici nu Îi mai pronunţă numele Creatorului, chiar dacă e foarte limpede că Dumnezeu e soluţia şi nu vom găsi o alta în rătăcirile minţii manipulate prin ştiri false! De multe ori, suntem orbiţi de prejudecăţi, de judecăţi pripite şi de slavă deşartă, iar, orbirea duhovnicească este grădina năpădită de buruieni în care se ofileşte necredinţa. Cei orbiţi sunt rătăciţii care se îndepărtează tot mai tare de Vindecător şi ei pierd tămăduirea prin uitarea de Dumnezeu! Rămânând numai la vederea celor pământeşti, omul secularizat simte că trăieşte într-un cerc restrâns de viaţă, pe când cel ce-şi ridică ochii minţii la cer, Îl vede pe Dumnezeu pe măsura credinţei şi a inimii lui curate (Matei 5, 8), iar, în cazul nostru, cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind în viaţa lor de o putere mai presus de fire, care a făcut totul şi deci, poate să facă totul! Pericopa Evanhelică ne mai demonstrează faptul că Mântuitorul, respectând libertatea fiecăruia, nu vindeca pe nimeni împotriva voinței și a credinței personale, fapt pe care îl remarcăm în multe alte locuri din Evanghelii. Prin prezentarea celor două minuni săvârșite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume vindecarea a doi orbi și a unui demonizat și mut, poate că ar fi bine să vorbim şi despre minunile făcute de Dumnezeu și de către sfinții Lui, tocmai pentru a înțelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu și cele ale sfinților. Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită și înțelegerea lui este neajunsă de minte, însă, deosebirile minunilor Lui, față de cele făcute de către sfinți constau în faptul că Dumnezeu Cel în Sfânta Treime-închinat, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, pentru ca să înţelegem că Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui și lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui, iar, Dumnezeu vrea ca oamenii să vadă şi să grăiască în legea celor fireşti, dar El mai vrea ca aceiaşi oameni să se înalţe la cunoaşterea şi la înţelegerea celor sfinte şi cereşti!
,,După credința voastră fie vouă”!
Ca urmare, minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche, iar, sfinții au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfânt. Totuşi, ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu, pentru că sfinții nu au săvârșit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut și face Dumnezeu pururea, iar, sfinții au luat darul facerii de minuni, numai prin post și rugăciune multă către Dumnezeu! Minunile Mântuitorului nostru Iisus Hristos au fost profețite mai înainte de către Duhul Sfânt prin gura sfinților Săi prooroci. Marele prooroc Isaia prin Duhul Sfânt a arătat că Mântuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muților și vedere orbilor, zicând: «Atunci va sări șchiopul ca cerbul și limpede va vorbi limba gângavilor» şi iarăși va zice despre dezlegarea celor legați de duhuri necurate și pentru cei orbi că «va deschide ochii orbilor, și va scoate din legături pe cei legați» (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile arată în chipul cel mai convingător și direct că Dumnezeu este Creatorul și Stăpânul întregii lumi, că El are milă de oameni și așteaptă pocăința lor și dă aceeași putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de El. Dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu, chiar atunci când se află în fața unor adevărate minuni, înseamnă că mântuirea lor este în mare primejdie. Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sunt semnul văzut al puterii și iubirii Sale. Credința în Dumnezeu, dacă nu săvârșește minuni, nu este adevărată! Minunile s-au făcut veșnic, și înainte de întemeierea lumii, și înainte de darea Legii, și înainte de venirea lui Hristos pe pământ, și după întruparea Cuvântului, însă, cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu sunt două: crearea lumii văzute și nevăzute din nimic, numai prin cuvânt și înnoirea lumii prin întruparea, nașterea Domnului din Fecioara Maria și învierea Lui din morți, minuni care nu pot fi înțelese de către noi oamenii! În concluzie, cei vindecați fac dovada unui fapt care arată că deși plaga trupească adusese infirmitatea în trupul lor, ei reușiseră, totuși, să țină sufletul departe de urmări. Cert este că solicitarea de a fi tămăduiţi, adresată lui Hristos e una făcută cu perseverență, iar, întâlnirea cu Domnul e urmată de un dialog scurt și la obiect: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta”? şi răspunsul lor e unul cât se poate de clar: «Da, Doamne»! De această dată, totul se petrece cu repeziciune şi Vindecătorul se atinge de ochii lor şi urmarea e cea firească, pentru că oamenii văd. Ba mai mult, dacă ei își mărturisesc credința, El confirmă veridicitatea ei: „După credinţa voastră, fie vouă”!, li se spune, iar, orbii văd, iar, vindecarea vine de la credinţa adevărată, pentru că Dumnezeu vrea ca oamenii să vadă şi să grăiască în legea celor fireşti, dar El mai vrea ca aceiaşi oameni să se înalţe la cunoaşterea şi la înţelegerea celor sfinte şi cereşti!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
