Cu ani în urmă, prin „uneltirile” neastâmpăratului Cupidon, care nu ţine seama de vârstă, a avut loc un fericit transplant de pe tărâmuri teleormănene, aici, în Gorj. Este vorba despre Florian Saioc, unul dintre cei mai importanţi poeţi români în viaţă.
Fabulos prin biografia sa dunăreană, dâmboviţeană şi jiană, domnia sa se adaugă generos tezaurului spiritual al Gorjului cu toată zestrea lui intelectuală şi lirică, dovadă palpabilă şi prezentul volum de poeme, intitulat: „Pe strunele Gorjului”. Un volum plin de iubire, lumină, bucurie şi umor. Căci aşa este Florian Saioc: extrem de simplu şi extrem de complex, atât în gândire, cât şi în expresie; adânc precum Dunărea copilăriei sale, dar luminos, muzical şi colorat ca orice început de ziua şi izvor de Jaleş; invidiabil pentru meşteşugul de a mânui cuvântul şi ocultele puteri ale acestuia, pentru a da fiinţă artistică unor idei, concepte, sentimente, de a semnifica inefabilul şi transcendentul; sagace în abordări tematice, în care Patria românilor de pretutindeni să rămână întreagă şi să se re-întregească în pace; plin de umor vizavi de cotidianul lovit de tot felul de „filoxere” şi exuberant în „himnele” lui de bucurie şi exaltare la contactul cu ceea ce este sărbătoare în existenţa naturală şi umană.
În faţa „spectacolului” numit Poezia lui Florian Saioc, personal, trăiesc însă un adânc sentiment de mâhnire căci: fie din necunoaştere (nemotivată, evident), fie din invidie (condamnabilă, desigur), fie din motive extraliterare (de ce?), fie dintr-o mulţime de alte cauze (explicabile sau inexplicabile), poetul, gânditorul, maestrul Florian Saioc nu şi-a găsit un critic pe măsura creaţiei sale. Să-i sperie, oare, pe criticii în vogă greu de măsuratul poet Florian Saioc?
Dumitru Dănău
