Voi prezenta Odiseea unui ţăran din Godineşti care în noiembrie 1917 a fost eliberat de noua putere comunistă instalată în Rusia, dintr-un lagăr din Moscova. Este vorba de bunicul meu Mihail C. Vâlceanu, născut în 1879 şi decedat în 1950.
Fiind copil, mi-a spus de multe ori ce a păţit în timpul primul război mondial. Toate mi-au venit acum în minte când căutând prin actele de familie am dat de paşaportul eliberat de Consulatul român din Moscova în data de 30 noiembrie 1907.
Războiul l-a găsit în satul Godineşti, ocupându-se cu agricultura-deci plugar, cu gospodărie din care îşi asigura hrana familiei- pământ, cai, căruţă, vaci, oi, păsări. Când a sunat mobilizarea, a lăsat soţia cu cei trei copii şi a plecat să-şi apere ţara. Caii şi căruţa au fost rechiziţionaţi şi nu au mai venit niciodată acasă.
Pe front, fără echipament şi hrană, a luptat alături de camarazii săi, ca într-un târziu să cadă prizonier la ruşi. Calitatea de prizonier într-un lagăr rusesc a fost greu suportată, frigul, foamea, regimul autoritar din lagăr, păduchii şi câte şi mai câte, l-au făcut să creadă că nu va mai ajunge niciodată să-şi vadă familia.
Acasă nimeni nu a aflat veşti despre el, era dispărut de război. Totuşi, bunica, uneori crezând că este mort s-a gândit că ar fi bine ca timp de o săptămână să-i dea „un izvor de lapte”, adică în fiecare dimineaţă dădea de pomană o oală cu lapte cald unor familii din sat. Când a revenit acasă, a povestit că în toată această perioadă, noaptea visa că bea lapte cald, aliment dispărut de mult din alimentaţia sa.
Marea Revoluţie din Octombrie 1917 l-a găsit într-un lagăr din Moscova. Noua putere instalată în Rusia s-a gândit să pună în libretate pe toţi prizonierii românii şi bulgari cu condiţia ca fiecare în ţara lui să susţină ideile comuniste. Toţi au fost de acord numai ca să scape, dar odată ajunşi acasă au uitat acest angajament.
Consulatul român le-a eliberat câte un document-paşaport. Nu le-a asigurat nimic pentru drum-bani, hrană, fiecare trebuind să se descurce cum a putut, în uniformă de soldat român, cerşind mâncare, călătorind clandestin cu trenuri de marfă, pe jos sau cu căruţele unor ţărani ruşi şi apoi români, pe teritoriul ţării. Mai mult de trei luni a durat drumul până acasă, pe timp de iarnă, dar dorul de ţară, de copii, de soţie, de fraţi, de sat a fost puternic, i-a dat tăria să treacă peste toate obstacolele, care au fost multe şi grele. De la Târgu-Jiu la Godineşti a venit pe jos. Ajuns acasă, în faţa prăvăliei fratelui său Nicolae era un grup de oameni. Bucuria revederii a fost mare, strigătele de bucurie ale semenilor şi fratelui său au ajuns până la urechile lui Grivei, care era foarte rău, dar care se căţăra pe poartă să iasă afară pentru că recunoscuse glasul stăpânului său pe care nu-l mai văzuse de atâta timp. Bunica, auzind toate acestea a deschis poarta să vadă ce se întâmplă, dar câinele s-a strecurat şi a ajuns în mijlocul grupului de oameni şi l-a înlănţuit cu labele sale pe stăpânul său, şi nu i-a mai dat drumul până în curte. Iată încă un exemplu de dragoste şi ataşament al câinelui faţă de stăpânul său.
Bucuria revederii cu copiii şi soţia a fost mare. Treptat şi-a reluat viaţa de zi cu zi, cumpărând boi pentru tracţiune, muncind pământul, dând copiii la şcoală, cel mare, Ion, a ajuns învăţător, iar tatăl meu, Iosif, brigadier silvic. Pentru sacrificiul său a fost împroprietărit cu 2 ha de pământ, pe o parte sădind vie, fâneţe, pădure.
A trăit 71 de ani, numai în satul său şi îşi doarme somnul de veci în Cimitirul bisericii din Grind alături de soţie, copii, fraţi, soţie, bunici
Constantin Vâlceanu-nepot
