În cel de-al zecelea capitol ne este descrisă „Tradiţia şezătorii în satele de pe Jaleş”. „Şezătoarea – consemnează autorul – este izvorâtă din necesitatea împărtăşirii colective a bucuriilor şi durerilor individuale.
Şezătoarea a fost o prezenţă vie nu numai în satele din Ţara lui Litovoi, ci şi în satele de pe „blândele coline ale Moldovei, în tainiţele codrilor din Transilvania, ori în spaţiul mioritic al Vrancei.”
Şezătorile de pe Jaleş au denumiri diferite:, „după dominanta funcţională, utilitară sau etico-estetică”. Acestea poartă numele de „clacă” şi au loc, de obicei, toamna, la dejghioratul porumbului din foi. Gazda îşi anunţă din timp vecinii, rudele şi prietenii şi, odată cu lăsatul serii, se adună toţi la casa celui care i-a invitat. Cu acest prilej se spun tot felul de poveşti, glume, veşti, cântece, snoave, ghicitori, etc. şi se fac comentarii despre noile căsătorii, diferite întâmplări, etc.
Claca pentru tors purta denumirea de furcă. Aici veneau numai femei, fiecare dintre ele aducându-şi de acasă furca şi fusul, gazda distribuia caierele de lână sau cânepă şi aduna torsura de pe fuse în gheme sau în „motcă” (jurebie). Nici de la „furcă” nu lipseau glumele, cântecele şi ghicitorile. La sfârşit, gazda îi cinstea pe cei prezenţi cu ţuică, cu must, cu vin, cu nuci, cu mere sau cu cartofi fierţi sau copţi.
Cu prilejul şezătorilor, unii tineri se mascau, îmbrăcându-se în haine rupte, şi se înnegreau pe faţă cu cărbune pisat, iar copiii îşi făceau măşti din dovleac ca să sperie fetele.
„Târziu, când cocoşii aminteau miezul nopţii şi luna se ascundea după dealurile împădurite, şezătoarea lua sfârşit, iar lumea pleca spre casa ei în grupuri, în cântec şi joc.”
“Tradiţii şi obiceiuri în Arcani” este titlul celui de-al unsprezecelea capitol al cărţii respective.
Este un capitol deosebit, un capitol care pune în lumină şi mai pregnant valoarea şi truda marelui cercetător şi fin observator al tradiţiilor şi obiceiurilor din această comună, care a fost profesorul Grigore Pupăză.
Trimiterile la mari cărturari ai ţării, şi nu numai, consolidează şi mai puternic cercetările autorului.
Grigore Pupăză aminteşte despre observaţia profesorului universitar Emilia Comişel, care afirma: „Posedăm una din cele mai bogate şi mai utilate arhive naţionale de folclor din lume.”
De asemenea, autorul face referire şi la afirmaţia fostului director adjunct al Institutului de Etnografie şi Folclor, Alexandru Amzulescu: „Folclorul datinilor şi al obiceiurilor a fost mai puţin cercetat chiar de către institutul respectiv”.
Constantin Brăiloiu amintea că „datinile poartă în ele pecetea sufletului românesc dintotdeauna” şi că acestea, în timp, au devenit tradiţionale.
Referitor la satele de pe Jaleş, autorul subliniază faptul că în acestea „pâlpâie văpaia geniului creator al poporului”.
În continuare, Grigore Pupăză face o succintă prezentare a doar câtorva datini şi obiceiuri din această zonă, spunând că ele „constituie tezaurul tradiţional al satelor de pe cursul mijlociu al Jaleşului”. Spre exemplu: tradiţia şezătorii, furcile, clăcile, claca cu lăutari, muncile pe ajutat, etc.
Un loc important în materialul de faţă îl ocupă datinile legate de sărbătorile de iarnă: Piţărăii, Sorcovele, Pluguşorul, Vicleiul, Steaua, Obiceiurile de Bobotează.
În afara obiceiurilor amintitelor sărbători de iarnă, ne sunt prezentate obiceiurile cu privire la Lăsatul Postului Mare, Mucenicii, Joimărele. Un obicei deosebit de interesant în această perioadă îl constituie Homanul.
Bucuria pentru triumful naturii este exprimată simbolic prin Armindeni, un plop tânăr şi frumos pus în poartă, sau o salcie ori câteva crengi de stejar în Duminica Slăbănogului, a treia săptămână după Paşti. Un alt obicei îl constituie Vrăjitoria din noaptea…. făcută de către femeile ştiutoare pentru a lua laptele de la vacă. Paparuda este o incantaţie magică prezentă şi în alte regiuni ale ţării. Cântecul curcubeului pe care îl rostesc copiii la scăldat, ca să-şi scoată apa din urechi, praznicul casei, cinişoara din seara ajunului de praznic, obiceiuri legate de venirea pe lume a unui copil şi, nu în cele din urmă, obiceiurile de la nuntă, din care trebuie amintite Colocăşiile şi Iertăciunile, despre toate acestea ne vorbeşte autorul în acest capitol.
Trebuie amintite, de asemenea, obiceiurile în legătură cu moartea: Zorile şi Cântecul Bradului, Priveghiul, Bâtul, și altele.
Capitolul al doisprezecelea cuprinde valenţele educative ale folclorului local. Mihai Eminescu caracteriza folclorul ca un izvor pururi reîntineritor, care deschide perspective largi de cunoaştere a luptei cu natura şi tot la el găsim mărturia statornică a năzuinţelor poporului spre libertate şi dreptate socială.
G. Ibrăileanu întregeşte caracterizarea lui Mihai Eminescu asupra folclorului, spunând că „poezia populară veche este un tezaur”. Mioriţa sau baladele conţin sufletul poporului nostru, din ceea ce a moştenit acesta din trecutul său istoric, din tot trecutul lui în câmpiile, în munţii, în pădurile şi între apele acestei ţări, de-a lungul atâtor ani, atâtor primăveri şi veri, atâtor toamne şi ierni.
Autorul Grigore Pupăză face o observaţie foarte interesantă şi foarte reală privind modele din basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, spunând că acestea „rămân în domeniul ficţiunii”, iar mesajul pe care îl transmit este acela „al îndemnului la luptă pentru dreptate şi adevăr”. Şi despre modelul haiducului descris în atâtea cântece şi balade, autorul spune că „este acela al luptei pentru dreptate şi adevăr”.
Autorul mai aminteşte şi de George Coşbuc, cel care afirma cândva despre cântecul popular că acesta „este un fel de şcoală a memoriei, iar cântecul epic de haiducie constituie o adevărată şcoală de patriotism”.
Despre satele de pe Valea Jaleşului, profesorul Grigore Pupăză, prin cercetările efectuate, şi-a creat ferma convingere că acestea posedă o zestre folclorică nespus de bogată: poezii lirice de mare sensibilitate, balade crescute din viaţa locală, din legende, din cântecele transmise prin viu grai, prin frunza codrului ori prin fluierul ciobanului, prin datini şi obiceiuri.
Atât despre creaţia orală, cât şi despre întreaga creaţie materială şi spirituală, scriitorul Geo Bogza spunea: „Din cele mai vechi timpuri, poporul nostru a fost creator de minunate frumuseţi. Veacuri de-a rândul, mâinile şi inteligenţa sa au dat la iveală, cu înaltă măiestrie, pridvoarelor, acoperişurilor de case şi de porţi, fluiere şi fântâni, podoabe ale ferestrelor și ale veşmintelor româneşti”. Toate aceste nestemate folclorice au fost valorificate prin folosirea lor în cele mai de seamă opere, aşa cum a făcut-o Constantin Brâncuşi, care, din umila sa casă bătrânească din Hobiţa, a dat lumii „Masa familiei (Masa tăcerii”) şi Masa dacică”. Culegând frumuseţea ciopliturilor de pe stâlpii pridvoarelor, ……………………….., demiurgul Brâncuşi a ridicat în lumina eternităţilor Coloana recunoştinţei fără de sfârşit. Tot el, pornind de la basmul plaiului gorjean, a conturat imaginea Păsării măiestre”, căreia poetul Ion Sanda i-a închinat o foarte frumoasă poezie:
Pasăre măiastră ce zbori spre infinit,
Mai poposeşte-o clipă pe cumpene de ape
Să ne-mpletim fuiorul precum ne e sortit
Şi s-aşezăm în ladă, din zesztre cât încape.
Mai dă târcol pe mare până se-ntorc pescarii
Din ţărmuri de abis
Şi urcă-n vârf de stele să vezi cum pădurarii
Vânează cerbi de fildeş la margine de vis.
Ascultă în tăcere cum curge lin izvorul
Şi-aşteaptă-i revărsarea în largul efemer
Mai potoleşte-ţi setea care ne seacă dorul
Şi ni-l topeşte-n lava cumplitului mister.
“Aspecte din viaţa ţărănimii din satele comunei Arcani oglindite în creaţiile orale locale” este titlul celui de-al treisprezecelea capitol al cărţii scrise de prof. Grigore Pupăză.
Autorul este de părere că explorarea întregului ţinut al satului nu se poate face cu succes decât de acei care sunt în imediata apropiere, în permanentă legătură cu viaţa şi cu oamenii satului.
Autorul mai recunoaşte că în truda aceasta imensă de a surprinde esenţa fenomenelor folclorice din satele de pe Valea Jaleşului s-a folosit şi de unele piese din colecţia prof. univ. Vasile I. Cărăbiş, originar din Arcani, colecţie intitulată, în mod metaforic, Suflet din sufletul neamuluî.
Profesorul Grigore Pupăză subliniază faptul că fiecare sat îşi are biografia sa condiţionată de viaţa economică, de specificul local al acesteia, de natură, de conflictele locale, etc. întreaga creaţie populară locală se constituie într-un adevărat letopiseţ istorico-social şi spiritual al vieţii satului.
Întreaga comunitate a satelor Arcani, Câmpofeni, Sănăteşti şi Stroieşti a format dintotdeauna o unitate economico-socială şi istorico-geografică, iar mai târziu a format o unitate administrativă. Actul de naştere nu este cunoscut. După unii istorici s-ar crede că aici a fost o veche cetate romană, numită Arcina de unde şi denumirea de Arcani.
Pădurile şi dealurile de la estul şi de la vestul acestor sate au limitat terenurile agricole, iar solul aluvionar dintre apele Sohodolului şi Jaleşului a fost dintotdeauna sărac, de aceea ţăranii de aici au fost nevoiţi să-şi caute alte surse de existentă. Una dintre aceste surse a fost dimieria. Aceasta a fost practicată de secole, iar Jaleşul le-a oferit ţăranilor de aici posibilitatea de a-şi construi pive, mori ori fierăstraie. Prof. universitar Vasile Cărăbiş plasează vechimea acestei ocupaţii în epoca dacică.
Viaţa grea a locuitorilor acestor sate a făcut ca să aibă loc un adevărat exod al oamenilor nevoiaşi: unii spre Bucureşti, ca hamali, alţii spre centrele industriale din Câmpina şi Ploieşti, iar cei mai îndrăzneţi au apucat „drumul de miraj al Americii”. Numai între anii 1910-1914 au plecat în America 21 de arcăneni, care şi-au vândut dreptul moşnenesc în contul sumei de 500 de lei, pentru a avea bani de transport. O parte dintre aceştia, după un anumit timp, s-au reîntors în sat, dar alţii au rămas definitiv în America.
Tot Jaleşul a fost acela care le-a mai oferit arcănarilor posibilitatea de a-şi „încropi”, în afară de pive, mori şi joagăre (fierăstraie). Alţii s-au ocupat de cultivarea viţei de vie şi plantarea de pomi.
Creaţia folclorică din satele de pe această mirifică vatră strămoşească a fost impulsionată şi de frumuseţea zăvoaielor Sohodolului şi Jaleşului, de apele lor strălimpezi, precum cristalul, de codrii de taină şi vis din dealul Stroieştilor, Teiuşului, Măluroasei, Dealul Mare, precum şi de poienile de farmec din Imuroasa sau Livezi.
Ultimul capitol al acestei Monografii etno-folclorice cel de-al paisprezecelea, este intitulat foarte succint „Cronică”.
Capitolul respectiv cuprinde scurte informaţii despre manifestările cultural-ştiinţifice, educative, etno-folclorice, artistice, etc, manifestări care au avut loc în comuna Arcani între anii 1967-1972. Această perioadă a fost foarte bogată în tot felul de acţiuni încununate de succese de răsunet, atât pe plan local, cât şi pe plan naţional.
Am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte că cel mai mare merit în organizarea unor asemenea acţiuni de răsunet 1-a avut chiar autorul acestei monografii, profesorul Grigore Pupăză. Grigore Pupăză a fost un neîntrecut polarizator de formidabile energii şi un deosebit mobilizator al celor mai talentaţi şi pasionaţi participanţi la minunatele şi neuitatele realizări şi împliniri cultural-artistice şi socio-profesionale de pe Valea Jaleşului.
Şi iarăşi am fi nedrepţi dacă nu am recunoaşte că domnului prof. Grigore Pupăză i-au venit în ajutor toţi dascălii şi toţi intelectualii de pe raza comunei Arcani, în frunte cu învăţătorul Constantin Cheznoiu, o altă mare personalitate a acestor meleaguri moşneneşti. Mai trebuie amintit faptul că domnul Constantin Cheznoiu era, pe vremea aceea, şi directorul Căminului Cultural al comunei Arcani.
Din această „Cronică” amintim doar câteva acţiuni, lăsând cititorilor curiozitatea de a savura această carte deosebit de interesantă.
În perioada 4-25 iunie 1967, s-a realizat în Arcani filmul documentar „O nuntă la olteni”, al cărui regizor a fost Alexandru Drăgulescu, originar din Baia de Aramă. Consultanţii etno-folclorici ai acestui film au fost prof. univ. Alexandru Amzulescu din Bucureşti, precum şi prof. Grigore Pupăză şi învăţătorul Constantin Cheznoiu din Arcani.
Filmul a folosit numai elemente etno-tradiţionale în ceea ce priveşte ritualul nunţii şi s-a realizat numai cu arcăneni, nefiind inclus niciun artist profesionist.
În rolul de colăcaş nu putea să fie altul decât învăţătorul Constantin Cheznoiu. Rolul miresei a fost interpretat de către o fată din Arcani, pe nume Catinca C. Giugiulescu, iar rolul mirelui de către profesorul Dan Gr. Pupăză, fiul autorului acestei cărţi. Pentru mireasă a fost folosită casa vestitului sculptor în lemn Vasile Stoichitescu – Tican şi a soţiei sale Măria C. Stoichitescu, zisă Paula lui Tican, neîntrecută ţesătoare de scoarţe, macaturi, catrinţe şi vâlnice, neîntrecută şi în cusutul cămăşilor pe pânză de borangic sau de bumbac, precum şi al opregelor şi al batistelor. Pentru ginere (mire) a fost folosită casa lui Salică V. Savu din Câmpofeni, un alt gospodar vestit din comună. La turnarea filmului au participat sute de arcăneni şi arcănence.
Duminică, 30 iulie 1967, Ansamblul folcloric din Arcani, condus de prof. Grigore Pupăză şi învăţătorul Constantin Cheznoiu (directorul Căminului Cultural Arcani), a participat la faza regională a celui de-al optulea concurs al echipelor artistice de amatori, cu programul “Arcanii pe fir de baladă”, la care a obţinut locul al II-lea pe regiune. Concursul a avut loc la Craiova.
În perioada 26-29 octombrie 1967, Ansamblul folcloric din Arcani participă la concursul Dialog la distanţă, la Bucureşti, concurs care a avut loc la Sala Operei Române, între regiunile Oltenia şi Ploieşti. Ansamblul din Arcani a plecat spre Bucureşti cu două autocare, chiar în noaptea de Sf. Dumitru (26 octombrie), lăsând în toiul petrecerii pe toţi cei ce prăznuiau în această sfântă zi de sărbătoare. In seara lui 29 octombrie 1967, a avut loc întrecerea. Sala a fost plină până la refuz.
Profesorul Grigore Pupăză povesteşte acest eveniment cu lux de amănunte, de-a dreptul emoţionante, până la lacrimi. Datorită prezenţei scenice, precum şi a interpretării cu înaltă măiestrie a întregului scenariu de către artiştii amatori din Arcani, Regiunea Oltenia reuşeşte să întreacă cu 17 puncte Regiunea Ploieşti. În final, totul s-a transformat într-un delir, iar drumul la înapoiere al arcănenilor, pe ruta Bucureşti – Piteşti, Râmnicu Vâlcea – Tg-Jiu, a fost o feerie.
„În Dealul Negru – scrie Grigore Pupăză – sub razele unui soare blând şi dulce, în după-amiaza zilei de 30 octombrie, s-a încins o horă ca-n poveşti. 96 de bărbaţi şi femei şi cei 17 copii au creat Arcanilor o adevărată faimă şi au dus numele comunei lor în toate unghiurile ţării şi l-au trecut mult dincolo de hotare.”
Prof. Ion Sanda
