Un bulgăre de aur pentru Valea Jaleșului (I)

330

Această monografie este o carte-document, un document incontestabil, care va sta mărturie neîntinată pentru toate generaţiile viitoare, o mărturie despre dârzenia şi lupta aprigă a moşilor şi strămoşilor noştri împotriva tuturor vicisitudinilor şi năpăstuirilor sorţii, ale acelor vremuri.
Această carte este un „bulgăre de aur”, un neîntinat testament, o legătură strânsă între generaţiile care au dăinuit şi au „hălăduit” de-a lungul veacurilor pe această „gură veşnică de rai”, pe această minunată Vale a Jaleşului.
Cartea este structurată în 14 (paisprezece) capitole, unul mai interesant şi mai captivant decât celălalt. Pe toate acestea, autorul Grigore Pupăză le-a ancorat energic şi incontestabil în realitatea vremurilor trecute.
Primul capitol al acestei monografii, intitulat Emigranţi români din Valea Jaleşului în S.U.A., în primele două decenii ale veacului al XX-lea”, are trimiteri foarte interesante nu numai la emigranţii din Munţii Apuseni, ci, în general, la toţi emigranţii din „Ţara de peste păduri” (Trans-Silva, Transilvania).
Doamne, dă-i tărie
Unuia să scrie
Biblia Pământului Ardeal!”
(Adrian Păunescu)
Nici nu ştiu la care capitol, din cele 14 (paisprezece), să mă opresc şi să-1 comentez mai pe larg, pentru că toate sunt de-a dreptul fascinante.
Cel de-al II-lea capitol, intitulat Batista, element etnografico-folcloric gorjenesc este întocmit împreună cu învăţătorul Constantin Cheznoiu, tot din comuna Arcani.
Batista consemnează autorii acestui capitol, „este o anexă a portului de sărbătoare sau de muncă”. Ea, batista, „traduce din plin o întreagă gamă de semnificaţii din toate ciclurile vieţii, fiind prezentă în viaţa omului de la leagănul naşterii până la moarte, rămânând să putrezească precum un stindard veşted în bradul de la cimitir”.
Despre semnificaţia batistei vorbesc nenumărate cântece şi balade, toate create de autori anonimi. Un singur exemplu vreau să dau din această multitudine de versuri create de-a lungul timpului de către aceşti mari rapsozi ai vremurilor trecute:
Fiule, când îi pleca,
Să treci prin grădina mea,
Să iei flori cât ai putea!
Să-ţi dau, maică, şi-o batistă
Ca să ştii că rămân tristă
Că tu, maică, ai plecat
Departe de al tău sat.
Cel de-al treilea capitol, pe care autorul Grigore Pupăză îl intitulează „Consideraţii privind unele elemente nedeice din zona Văii Jaleşului nu se referă în mod strict numai la această zonă. Autorul are o impresionantă şi foarte interesantă expunere despre toate „nedeile” din arealul românesc.
Profesorul Grigore Pupăză îl citează în acest capitol pe directorul Muzeului de Artă din Basel, pe Carle Huber, care a fost un fin observator şi cunoscător al înţelepciunii populare româneşti şi care spunea: „Ce fericiţi sunteţi voi, românii, că aveţi un folclor aşa de bogat, pentru că folclorul are încă adânci sensuri nedescifrate!”.
Nedeile, mai consemnează autorul „sunt fenomene folclorice complexe, care afirmă în mod plenar talentul colectiv”.
Ca un „împătimit” în domeniul folclorului, vreau să spun că nedeile nu sunt numai sărbători câmpeneşti din timpuri străvechi, pentru că ele au fost şi continuă să fie „forme de manifestare colectivă” a vieţii spirituale de pe întinsele dealuri şi de pe falnicii munţi ai plaiurilor strămoşeşti.
În cel de-al patrulea capitol, intitulat Din mişcarea culturală de pe Jaleş, după o interesantă introducere, autorul aminteşte de satele de pe această pitorească Vale, unde, cu secole în urmă, a bătut „Inima Ţării lui Litovoi” şi unde cântecul, doina, hora şi dorul laolaltă se împleteau cu bucuria munţilor, cu freamătul de joc în toiul nedeilor, dar şi cu durerea înmormântărilor, a despărţirii veşnice de cei dragi.
Profesorul Grigore Pupăză mai vorbeşte în acest capitol despre fiii moşnenilor şi ai clăcaşilor, care „au înfruntat eroic tot felul de lipsuri, fără să se ruşineze de opincă” şi au urcat treptele liceelor şi şcolilor normale, iar o parte dintre ei s-au avântat chiar spre universităţi.
Şi tot în acest capitol, Grigore Pupăză scrie cu „majuscule” despre primul număr al revistei „Crinul satelor”, apărut la 1 ianuarie 1920, a cărui redacţie şi administraţie se aflau la Stolojani – Gorj.
În calitate de semnatar al acestui material, vreau să consemnez faptul că, după evenimentele din Decembrie 1989, subsemnatul, Ion Sanda, în calitate de director executiv al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Gorj, împreună cu regretatul dr. Gh. Cârdu, am scos ediţia nouă a revistei „Crinul satelor” ani în şir.
Cel de-al cincilea capitol, intitulat “Folclorul ritual în satele de pe Jaleş”, este un studiu monografic extrem de interesant.
Profesorul Grigore Pupăză nu scapă niciun fel de amănunt cu privire la „creaţia colectivă multiseculară” a oamenilor care au trăit în satele de pe Valea Jaleşului.
Doina şi dorul, chiotul şi huhurezătura, balada, descântecele, magia populară sau vrăjitoria, folclorul legat de cultul morţilor, datul în bobii, ghicitul, etc, toate acestea sunt elemente „ale unui folclor ritual de „previziune” şi toate acestea sunt însoţite de creaţia şi versificaţia creatorilor anonimi.
Din studiul respectiv nu lipsesc nume ale unor mari cercetători, care ne-au lăsat, în acest sens, adevărate comori. Dintre aceştia, autorul aminteşte doar câţiva: Gh. Dem. Teodorescu, B. P. Haşdeu, Simeon Florea-Marian, Vasile Alecsandri, Artur Gorovei, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Henry Sthal, Mihai Pop, etc.
“Ipostaze spirituale în folclorul de călătorie şi război din zona Văii Jaleşului” este titlul celui de-al şaselea capitol. Acesta este un capitol „de jale, dar şi de biruinţă”, care cuprinde cântece închinate celor ce au căzut, dar şi celor care au avut norocul de a supravieţui, în urma dramaticelor lupte din răscoalele şi războaiele care au cutremurat acest pământ românesc de-a lungul istoriei sale.
Un om de talia profesorului Grigore Pupăză nu putea să deschidă acest capitol fără să amintească de marele istoric şi cărturar Vasile Pârvan, cel care a închinat celor căzuţi pentru libertate şi pentru reîntregirea neamului o deosebit de interesantă mărturie, extrem de interesantă, intitulată „Cântec de jale şi cântec de biruinţă”. Toate aceste poezii autorul le-a cules de la oamenii acestor locuri şi le-a lăsat pentru eternitate. Dintre toate acestea, citez doar câteva versuri:
Frunză verde de arţari,
În ziua Vinerii Mari,
Luptă crâncenă şi tare
La Rasoviţa pe vale.
……………………….
Mândruţă, de-ar fi să mor,
Să-mi faci cunună cu flori,
Cunună de tămâioară
Că mor, mândră, pentru Țară,
Cunună de curpenel
Pentru Ţară şi Drapel.
Uneori, spune autorul, eroii apar individualizaţi, cum e cazul învăţătorului Vasile Dușe din Câmpofeni, căzut la Siglia.
Să vii, maică, să mă caţi
Colo, în Munţii Carpaţi,
În Munţii Șiglăului,
În dunga hotarului,
Graniţa Ardealului,
C-am căzut, maică…
Ca s-avem hotaru-ntreg.
În capitolul al şaptelea, profesorul Grigore Pupăză vorbeşte despre acea comoară pe care a lăsat-o, printr-o trudă de neînchipuit, comunei Arcani, judeţului Gorj şi ţării întregi — Muzeul sătesc din Arcani.
În deschiderea acestui capitol, autorul foloseşte o frază neînchipuit de interesantă: „Pe bună dreptate s-a spus că muzeele săteşti, aceste focuri vii ale pământului românesc ard pe înălţimile pasiunilor celor ce le aprind.”
Pentru a nu lăsa pradă uitării şi distrugerii acele urme care dovedesc faptul că poporul nostru a fost dintotdeauna creator de frumuseţi şi că „a luminat” cu văpaia geniului său colţul de pământ pe care i-a fost dat să trăiască şi să muncească, arcănenii prezintă celor ce trec pe drumul ce coboară „Pe jaleş în jos/ Pe zăvoi frumos” din şoseaua ce duce spre tainele bătrânei Tismana, un muzeu sătesc. Încă de la intrare, eşti, întâmpinat de cuvintele emoţionante tipărite de către profesorul Grigore Pupăză:
Aici dăm mâna cu străbunii!
În capitolul al optulea, autorul se opreşte asupra folclorului copiilor de pe Valea Jaleşului, însă observaţia sa este foarte reală, foarte concludentă: „Acest domeniu al creaţiei populare este sărac” reprezentat în mai toate cercetările efectuate şi pe plan naţional.
Toate cercetările marilor folclorişti, în frunte cu G. Dem. Teodorescu, C. Rădulescu – Codin, G. Vrabie şi alţii, cu privire la folclorul copiilor sunt destul de limitate. „Doar Istoria Literaturii Române, vol. I, Editura Academiei R.S.R. – 1964, prezintă un studiu mai sistematic asupra folclorului copiilor.”
Creaţia folclorică a copiilor din zona Văii Jaleşului îşi are explicaţia cel mai mult în tradiţia şezătorii, care începea din luna august şi ţinea până toamna târziu. Ele, şezătorile, aveau loc mai întâi în marginea drumului, la foc, în vetre bine cunoscute şi, numai după ce vremea începea să se mai răcească, se mutau în case.
Copiii erau nelipsiţi de la aceste şezători. Ei îşi desfăşurau jocurile lor nestingheriţi de nimeni, învăţau altele de la cei mari, ascultau basme ori balade, învăţau cântece pe care apoi le preluau aducându-şi contribuţia la adaptarea acestora, conform puterii lor de înţelegere.
Cel de-al nouălea capitol curpinde strigături şi urări de „Piţărăi”, toate încărcate de o frumuseţe aparte:
Ia ieşiţi cu colăceii
Că veniră piţărăii!
Hă! Hă! Hă! Hă! Hă!
Nu vă uitaţi că sunt mici
Că se fac şi ei voinici!
C-au venit în piţărăi
S-adune mulţi colăcei
Să se facă măricei!
De le-aţi da mere şi pere
Or prinde şi ei putere!
De le-aţi da struguri şi nuci
La anu-or fi mai voinici!
Scoateţi nişte boabe fierte
Să nu-ngheţe ale fete
Şi la cei mai mici de tot
Daţi-le dovlecel copt
Ca să nu-ngheţe de tot!
Întregul capitol este un interesant scenariu prezentat de elevii şcolilor din comună cu prilejul serbărilor şcolare, organizate în mod special în prag de Ajun.
Va urma
Prof. Ion Sanda

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here