Tudor Arghezi şi Cercul scriitorilor olteni (VIII)

188
IV.V..ateliere tipoografice 4În mai multe rânduri, Arghezi abordează problema condiţiei scriitoriceşti, militând pentru organizarea breslei şi obţinerea de drepturi.
În 1928 se ivise şi ideea sindicalizării scriitorilor, „iar Arghezi a fost partizanul acestei propuneri”, declară Rebreanu – preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români – într-un interviu, idee pe care marele prozator o înaintează, într-un memoriu, Ministerului Cultelor şi Artelor, la 7 iunie 1929.

Pornit într-un turneu de conferinţe cu titlul „Romanul romanelor”, ţinute în diferite oraşe din ţară, în perioada 14 martie – 17 aprilie 1931, Liviu Rebreanu, venind de la Piteşti, soseşte la Craiova, oraş pe care-l găseşte „rece” şi „fără nici un stil”, notând în Jurnalul său câte ceva despre „orgoliul craiovean: olteni sunt numai ei.” Ia masa împreună cu Arghezi şi Crainic, discutând pe diferite probleme (presă, literatură, politică etc.). De la Craiova, va veni la Tg.-Jiu, „cu trenul cel mai încet din lume”, făcând cu acceleratul „aproape cinci ore pentru 65 km”, găsind oraşul „simpatic” şi „foarte iubitor de spectacol”. Remarcă, în ceea ce priveşte presa, publicaţia Gorjanul: „Gorjanul ziarul lor. Directorul simpatic, bun, scund, grăsan, volubil, amabil, 4000 foi tiraj. Se tipăreşte la Craiova. Independent de partide, ataşat de persoane”. Să menţionăm că Jean Bărbulescu a fost şi corespondetul local al ziarelor Universul şi Acţiunea, semnând articolele şi cu pseudonimul „Delabogaţi”, ce aminteşte de satul natal Bogaţi din judeţul Dâmboviţa.

Elogiul Olteniei
… continuă sub pana lui Tudor Arghezi şi în ultimii ani de viaţă. Astfel, în mai 1960, cu prilejul sărbătoririi de la Craiova a celor 80 de ani de viaţă împliniţi de Maestru, acesta, neputându-se deplasa în cetatea Băniei, trimite o scrisoare deschisă oltenilor săi dragi, pe care scriitorul Dumitru Corbea, delegatul Uniunii Scriitorilor, o citeşte în faţa numeroasei asistenţe prezentă în sala Teatrului Naţional. Şi de data aceasta expresia oltenească neaoşe trece în pagină cu acea deprindere naturală a scrisului, cu acel firesc al specificului alutan ce face deliciul rostirii argheziene:
«Scumpe Poet şi iubite Tovarăşe Corbea,
Mi-ai spus că te duci la Craiova să mă vorbeşti de bine la cei 80 de ani ai mei. Cale bună şi bucurie. Obişnuit o viaţă-ntreagă să fiu vorbit de rău, dă-mi voie să mă bucur tare că vei sta la sindrofie cu Oltenii pe care-i numesc, pentru mine, Oltenii mei. Ce poţi să faci? Vorba cântecului:
Foaie verde măghiran
M-a făcut mama oltean.
Dar cântecul e o ţâră alterat de lăutarii cu surtuc. Adevăratul cântăreţ cu iţari îi zice într-altfel:
Foaie verde leuştean
M-a făcut muica oltean.
Clasic, olteneşte mama e muica sau cel puţin muma: „Lua-te-ar muma dracului” e un vers pur virgilian oltenesc.
Cu juveţii noştri dintre Olt şi Mehedinţi s-a petrecut ceva cam neobişnuit. Plecaţi de pui de boboci, de prin Gorj, cu cobiliţa în spinare, câte unul, câte doi, trei, câte cinci, câte zece, fraţi, veri s-au pomenit cu cătunul întreg la Bucureşti, întâi cam cruciţi de căşile mari, cu care, desgheţaţi şi isteţi, s-au deprins repede ca şi cu cartea şi condeiul, din care nu mai gustaseră până atunci.
Ei soseau cu desagii, cu mălaiul, cu brânza, cu ceaunul şi pirostriile lor, cu câinele din bătătură, îşi alegeau într-o mahala o gazdă, unde, claie peste grămadă, înjghebând, în dorul de casă, o fărâmă de mică patrie provizorie, trăiau laolaltă cum se spune în „colectiv”.
Pe străzile Bucureştilor, unde strigau în gura mare, şi uneori în versuri, zarzavaturile şi ouăle, oltenii erau ştiuţi cu numele de precupeţi. Am cunoscut o franţuzoaică, profesoară de geografie, care împărţea România în trei principate: la Moldavie, la Muntenie et la Precoupatzie…
Taică-meu se aduna cu oltenii lui, deveniţi negustori ori funcţionari de bangă duminica, dinaintea cafenelii din Piteşti, şi fiecare din ei, oprindu-se după o sorbire de cafea, după o înghiţitură de ţuică, se minunau de realitatea oltenească, zicând şi repetând, Dumnezeu să-l ierte: Mă, dar mulţi sântără Oltenii!
La Calafat, în războiul din 1877, pitiţi pe după fiertura de fasole, oştenii olteni, primind ghiulelele tunurilor turceşti, de peste drum, de la Vidin, răspundeau mai mult cu protestarea verbală decât cu artileria, pe care n-au îndrăgit-o niciodată: Mai starăţi, mă, cu porumbele, că-mi răsturnaţi oala cu făsui.
S-a văzut de ce sunt în stare Oltenii noştri după ce li s-a dat drumul la învăţătură… Nu insist! Dar salută şi îmbrăţişează, iubitule poet Corbea, din partea emoţiei şi zmereniei mele, pe toţi ai noştri, de pe Amaradia şi Cerna.
21 mai 1960 Bucureşti.
Tudor Arghezi»
În august 1964, cu prilejul reapariţiei revistei „Ramuri”, Tudor Arghezi revine, emblematic, în pagina 1, cu tableta Bine te-a găsit, Cărbuneşti…, o adevărată pledoarie a oltenismului, căruia încearcă să-i contureze, sui generis, o specificitate etno-spirituală:
BINE TE-AM GĂSIT, CĂRBUNEŞTI…
În lipsa unei universităţi craiovene al căreia proiect jerpelit cred că se găseşte în vreo arhivă oarecare, pe undeva, capitala Banilor a dat din când în când câte un poet ca Traian Demetrescu, ca Milcu şi ca Ciurezu deopotrivă şi regretabili şi uitaţi.
Şi câte o revistă de pildă «Ramuri» cu durata căreia a trebuit să lupte cu îndârjire Şaban Făgeţel, împlinit în spiritualitatea revistei de Dumitru Tomescu, un adevărat critic literar care ştia să stăpânească ideia, fraza şi cuvântul.
Îmi aduc aminte şi de aceşti uitaţi cu o tresărire, chiar dacă pe la începuturile mele, Tomescu m-a cam luat curmeziş. Giulgiul uitării se aşterne peste toate plăcerile şi resentimentele meseriei…
Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuşi nici gasconi, nici sumbri şi luciferici ca latinii din Andaluzia.
Ei sunt români de o specie sui generis, care au ştiut să ia limba românească pe cobiliţă şi în răspăr, mânată ca şi o răzmeriţă a lui Tudor din Vladimiri la îmbobocirea suavă cu care ne dă bineţe gorjanul în iţari.
E o ramură de poezie din care mulţi au năzuit să-şi subţieze un condei.
Scula tăioasă era pe aici la îndemâna fitecui. Pe Amaradia şi la Jii, cichia şi cuţitul sunt gemene cu poezia şi zvâcnirea oltenească. Crestând o haşchie dintr-o creangă de răboj de pe la Cozia şi tismana, îmi făcui şi eu un băţ de credinţă, zis uneori şi condei, care mă învaţă şi acum câte ceva şi pe care îl învăţ şi eu să scrie câte o ţâră. Suntem cu toţii, la toate vârstele, înainte de a fi ajuns calfe (se preferă zicala mâgulitoare maestre), suntem cu toţii, mereu, ucenicii şi începătorii unui condei niciodată tocit.
Ca unul uitat de vreme mai mult decât mai toţi, chem asupra tinereţii noastre să pogoare şoimul din văzduh al geniului românesc. El ne ocroteşte, de la Coresi încoace, slovele şi întotdeauna holdele, bărăganele, izvoarele şi noroacele noastre”.
(Va urma)
Prof. dr. Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here