Străină străinătate!

Zi de toamnă canadiană! Soarele îţi zâmbeşte rece, ca şi oamenii care trăiesc aici. Simţi că totul e artificial, departe, foarte departe de căldura toamnelor şi verilor de acasă, din România! Acasă! Oare ce înseamnă acasă? Acasă e locul unde trăieşti în prezent, sau e locul unde ai copilărit, locul unde este casa părintească şi casa bunicilor unde mergeai în vacanţe şi unde bunicii te copleşeau cu dragostea lor, unde nimeni nu-ţi spunea când să te trezeşti dimineaţa, când să mănânci, dacă trebuie să faci ceva, să mergi la râu, la Mureş, pe deal după flori sau în pădure, e locul unde cunoşteai toţi oamenii satului, locul unde bunica îţi făcea cea mai bună mâncare din lume şi cei mai buni colţunaşi.

Era locul unde trebuia să bei lapte după-amiază ca să te vadă „Zâna cea Bună” şi să-ţi îndeplinească o dorinţă.

– Uite, Zână, beau lapte! Şi Zâna, care era în plopii de pe marginea râului, zâmbea văzând că eu beau tot laptele din cană.

Era locul unde, după masă, topită de căldura soarelui de vară, tolănită pe o pătură, în grădină, citeam cărţile lecturii particulare (suplimentare) care ni se dădeau pentru vacanţa mare, având, totuşi, grijă să am… şi vacanţă.

Era România, unde tot ce te înconjura simţeai că-ţi este prieten, îţi zâmbeşte, te iubeşte.

Totdeauna timpul trecea repede-repede, chiar fugea şi eu şi fratele meu, Cipi, ajungeam la început de septembrie şi trebuia să lăsăm toate amintirile cu bunicii la Săvârşin şi să mergem la Tg-Jiu pentru că… începea şcoala. Lăsam în Săvârşin bunicii plângând, lângă care am petrecut cele mai fericite zile ale copilăriei noastre şi, însoţiţi de dragostea lor fără margini, mergeam la Tg-Jiu, unde eram înconjuraţi de dragostea părinţilor noştri şi de a profesorilor care ne iubeau pentru că eram cuminţi şi învăţam bine. Nu putem, nu avem cum să uităm acele clipe, zile şi ani ai copilăriei.

Nu uit când bunica-mi spunea: „Voi copii sunteţi fericiţi, pentru că n-aveţi nicio grijă şi nu ştiţi ce-s grijile”. Mie mi-era atât de ciudă când îmi zicea astfel de vorbe, pentru că ştiam că şi eu am grijile mele, cu şcoala. Îmi era mai ciudă pentru că nu eram om mare, să am şi eu griji ca cei mari. În naivitatea mea de copil nu vedeam nicio greutate în a fi… om mare, pentru ca să poţi face ce vrei, când vrei, fără ca cineva să-ţi reproşeze ceva, să te certe pentru ce şi cum faci.

Toate acestea au trecut ca şi când n-ar fi fost. Toate au rămas în urma mea şi acum, după 25-30 de ani, nu pot crede că am 40. Mă simt aşa de bătrână, ca un om care-şi sărbătoreşte centenarul. Toate câte au fost în viaţa mea, în afară de exuberanţa copilăriei, au fost mult prea grele şi prea multe pentru mine! Probabil că am fost o fiinţă prea firavă şi, deci, prea slabă să pot să înfrunt viaţa. De aceea, cred, mă simt atât de obosită, chiar prăbuşită, încât cred că nu am să mă mai ridic vreodată.

După o copilărie, adolescenţă şi tinereţe convenabile, a urmat nefericita idee de a pleca în Canada.

Canada! Ţara speranţei şi, în aceeaşi măsură a dezamăgirii, a bucuriei puţine şi tristeţii multe. Ţara primitoare şi deschisă, dar, pe cât de primitoare, pe atât de rece. Ţara cu ierni foarte aspre şi lungi unde soarele (ca şi omul) zâmbeşte amabil, dar nu mângâie, te încălzeşte cu o căldură rece, distantă şi foarte indiferentă. E ţara nordică, unde locuitorii parcă ar fi toţi copiii lui Gerilă. Este ţara zâmbetelor reci, formale, a feţelor obosite, plictisite care, iată, te adoptă, te face cetăţean canadian, îţi dă paşaport canadian, totul, însă, se socoteşte în dolari. E ţara unde mulţi, ca şi mine, adunaţi aici din toate colţurile lumii, nedoriţi, vor să uite locul de baştină (care-i trage permanent înapoi şi după care plâng), îndrăgind o nouă iubire, banii. E ţara unde vecinii de ani de zile se mulţumesc doar să se salute între ei. E ţara vitezei, a feţelor permanent preocupate de ceva şi nedispuse la dialog şi glume. E ţara unde totul costă, nimic nu este gratis. Sensibilitate, în general afecţiune europeană şi, mai ales, românească nu există sau, câtă există, e ca o floare sădită într-un pământ neprielnic. E ţara unde legile se respectă în ultima lor literă, unde te poţi adapta dacă eşti distant (chiar nepăsător) faţă de oricine, unde pe nimeni nu-l interesează biografia ta, dacă ai sau nu un job din care să trăieşti. E ţara în care trebuie să devii un robot, care-i programat la secundă, pentru că nu se fac concesii. Eşti plătit cu minimum 9 dolari pe oră, dar ora este de muncă permanentă, nu de taclale, telefoane, cafele etc. E ţara unde toată lumea se gândeşte la bani. Iată, ai casă, ai serviciu! Foarte bine! Pe lângă asta, îţi trebuie bani. Dolari, dolari şi iar dolari.

Ca şi America, e ţara făgăduinţei şi a tuturor posibilităţilor dar, în acelaşi timp, a uitării biografiei, a mulţumirii că doar seara te-ntâlneşti cu soţul şi copiii şi doar sâmbăta şi duminica poţi să fii şi familist. Aici e ţara care pentru foarte mulţi e… străinătate.

Străinătate, străinătate

Nu-mi eşti soră,

Nu-mi eşti frate!