Câţi mai ştiu că Sergiu Cosciud a fost şi poet şi nuvelist; şi încă amândoi cu o scriitură trudită „spre a lăsa… un nume pe câte o carte”. A luptat, a înfruntat, a suferit, pentru a deveni… scriitor la „Columna”.
Culegerea de poezii „Neastâmpăr sub stele” a convins-o şi pe Paula Romanescu, poeta care i-a tradus poemul „Brâncuşi” într-o franceză impecabilă şi… atât; căci cronicarii epocii n-au catadicsit să-i comenteze cartea (apărută la editura „Punct” în 1999, având drept consilier pe acelaşi neobosit poet Viorel Gârbaciu).
Volumaşul e compartimentat în două secţiuni: I. De dragoste şi II. De neam. Din ambele voi încerca a-i teoretiza o poetică (trans)personală, fiindcă pe ea se întemeiază cea mai veche expresivitate a columnismului, aflat la cea dintâi vârstă de afirmare a lui. Foarte puţini scriitori din provincie aveau acces la cele câteva edituri existente în România pe vremea lui Ceauşescu.
Primul indiciu se poate preleva chiar din „Împlinire”: este diada spirituală ritual-bucurie (deci apolinico-dionisiacă) şi diada materialsimbolică grâu-aur, reconotată sub semnul coacerii, deci al desăvârşirii.
Dar această „de-săvârşire” (vezi terenul explorat de Marius Ghica în „Facerea poemului”) provine din „neastâmpărul formei / născut din apa mării” al cărui rod e-o „nouă plăzmuire”.
Oricum fiind „neastâmpăr”, poetul este adeptul unei poetici a focului, precum Gaston Bachelard. Citez: „Trezit dintr-o scânteie ce vine să mă ieie cu focul care-n arderi mă vrea pe nicăieri”. Cu „visul zidit”, poetul e „torţa care arde / mai vie-n constelaţii”.
Şi, tot el, poetul, e cel care coboară din mit „trudit de-un cer neîmplinit, / cu dimineţi topite în lumină”. Îl mai poartă în sine pe Dumnezeu şi ca atare va râde de noi, de toţi „şi de paznicii nopţii / ce stau pe la porţi”.
Munca mea de scormonitor prin arhive, după manuscrise inedite, ori prin rafturile bibliotecilor după cărţi de-ale unor columnişti azi (cvasi)uitaţi sau total necunoscuţi pare zadarnică. Pare – dar nu-i, întrucât ele au stat ca temelie a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu. Iar poeziile ba vetuste / ba sentimentale / ba futile ale lui Sergiu Cosciud îşi au încă valabilitatea lor retorică / transretorică. Câte un distih sună rotund: „Mi-e dor de-o scânteie / tăcut să mă beie” (Mi-e dor). Câte un catren oximoronizează autentic: „Am vrut să dau vieţii / mai mult decât mi-a dat; / dar ea în dăruire / potrivnică mi-a stat” (Am vrut). Transeminescianzând alteori, poetul nimereşte câte o mică elegie ontologică de rezistenţă estetico-poetică: „Să fiu în drum o rază, / c-un bulgăr doar de lut / străfulgerând neantul / acelui început. // Să urc pe unde spaţii / se împletesc în sus, / pe-acolo unde timpuri / au fost şi poate nu-s” (Să fiu). Câte un psalm poate sta elegant într-o antologie a psalmului românesc de ieri şi de azi (Iisuse).
Poetul vădeşte „o sete nedormită” de iubire şi-i dedică texte-crezuri „acelui început / cu zvârcoliri de sensuri / ce nu le-am perceput. // În rest, o plăzmuire. / Etern e doar nimicul…” (Eternă). El recunoaşte că beţia îi stă căpătâi, deşi „când viaţa îl mână privind înapoi” (ca Orfeu – n.m.), „nu-s urmele de stele / pe cerul aprins”. Poemul „Tot deapăn” se încheie cu o strofă excelentă: „Eu m-oi întoarce mereu, fără blestem în cuvânt, / să-ngrop în pământul din care m-am frânt / cuvântul, să-mi caut că-i încă nescris / păstrat de-o trăire născută în vis”.
Ca unul care, deşi un elev, acolo, „şi el”, a(m) participat la şedinţele „Columnei”, resimt şi acum nostalgia acelor „ani luminoşi”, inspiraţi, transportaţi într-o Utopie, într-un fel de Republică a Literaturii, autonomă, insularizată într-o Românie totalitară.
Temele / tezele / remele / ideologemele vehiculate în Salonul Literar condus de magistrul Titu Rădoi sunt sintetizate, în această fază de demarare a unui proiect de program literar, şi încerc, iată, un soi de tablou sinoptic al lor:
– poetul e un truditor în care gânduri tăcute apele clatină;
– el îşi poartă poemul în pântecul scriiturii ca-ntr-un descântec;
– coborât în oglinda din apele literaturii, se adună în vâltoare din resturi şi cioburi, mereu căutând prin vise surpate (ruinele fiind străvechile arhetipuri – n.m.), flămând de viaţa trezită de-atâtea eresuri;
– poetul vrea să atingă în exprimare limpezimea cristalului şi tăria diamantului „şi frumuseţea unui sâmbur de lumină, / adunat în cochilia perlei / ca-n neastâmpărul mierlei” (Vreau);
– el dibuie „sensuri ce-au să sape tării” zenitale ce-au să se răsfrângă apoi în „lumile” poematikonice şi nadirice;
– se revendică, în virtutea tradiţiei, din mitul lui Pygmalion şi al Galateei şi din toposul asemănării / închipuirii;
– sau reiterează motivul unei Geto-Dacii, unei Valahii eterne, şi al indivizibilităţii ei prin milenii: „Suntem nedivizibili chiar dacă tot ne-mpart / puterile haine, furându-ne din glie. / Ne duseră-n Siberii, dar vatra nu-i pustie. / E veşnicia noastră înfiptă în Carpaţi” (Să fim);
– arta în genere e o plămădire demiurgică (exact ca-n romantismul hugoliano-eminescian);
– printre practicile ritualice, cultul morţilor, strămoşilor tutelari asigură prin transprezenţa lor protectoare o continuitate a mântuirii (re)creatoare;
– o figură reprezentativă a demersului columnist incipient rămâne motivul/ mitul manolic (al zidirii) însoţit de cel al răstignirii şi de cel al arderii pe rug;
– sunt recuperate şi motive şi mituri lirice ale modernităţii: pescăruşul, culorile, cuvintele („Sunt fapte, cuvinte de care mă leg / şi lor din credinţă mă dărui întreg. // Cuvinte ce leagă o eră de alta / turnate în bronz, cioplite cu dalta. / Cuvinte ce-ţi dau măreţia de om / şi sensuri sfărmând tării de atom. // De ele mă leg cu gândul curat / să dau însutit ce viaţa mi-a dat” (Legământ): acest „legământ” e o ars poetica exemplară şi ideal reprezentativă în eon – n.m., I.P.B.). Sergiu Cosciud a publicat şi o nuvelă „Crucea Delniţei. Xana” (editura Punct, Târgu-Jiu, 1999, 68 p.). Scriam pe coperta patru că „de dimensiunile „Marei” lui Slavici şi de profunzimea psihologică a prozei gibmihăiesciene, nuvela îşi merită publicarea mai ales pentru culoarea locală şi pentru dramatismul întinderii istorice”.
Ion Popescu-Brădiceni
