Școala de Literatură de la Târgu-Jiu – 3. Ion Cepoi şi cei șapte argonauți columniști

651

1. Pe un teritoriu al inefabilului
Un nume, un om, o responsabilitate, asumată individual şi social, cu demnitate şi înţelegere superioară a statutului de intelectual. O personalitate, un orgoliu firesc, o competență demonstrată punctual, cu ambiţie şi fără precipitare.
Un stil de a fi, afirma, confirma şi confina cu elita culturală a Gorjului, a Târgu-Jiului în ultimă instanţă, în corolarul căreia să supervizezi o evoluţie calitativă, restructurată şi pe verticală, şi pe orizontală, dar reflectată într-o oglindă a „duratei eterne” turnată din clipe esențiale, din prezenţe axiologice, din performanţe marcate de originalitate (a se citi: specificitate), de cutezanţă şi mărinimie, calm şi sugrumată exuberanţă.
Scriind cele şapte portrete ale celor şapte fericiţi scriitori, în mijlocul cărora Ion Cepoi, prozator, poet şi istoric el însuşi, şi încă unul deloc vulnerabil, pe toate cele trei laturi, îşi exploatează sensibilitatea neulcerată, subiectivitatea suverană peste o stare parcă perpetuă, de reverie „insulară”, peste o expresivitate a conotaţiilor aurorale şi mereu capabil să sublinieze ceva nou, ceva până la el încă nevăzut şi descris, explicat ori subtil interpretat, cu atât de necesara detaşare a inteligenţei ironice.
În cele şapte tablouri, Ion Cepoi schiţează în tuşe sigure şapte creatori de imaginaţie, perseverenţă, ingenuitate, probitate profesională, anduranţă, experimentalism, devotaţi unei cauze, cu mentorialitate seniorială predispusă la sacrificiul de sine.
Am amânat strategic a le reculege literele cu aldine. Le resilabisesc acum cu acea dicţiune necesară unei fermităţi de pedagogie aplicată, care de altfel, de ceva timp, pe scena publică, mă caracterizează, fie că mă sau nu mă iubesc unii ori alţii: Nicolae Dragoş, George Drăghescu, Adrian Frăţilă, Gheorghe Grigurcu, Ion Popescu-Brădiceni, Titu Rădoi, Ion Trancău.
Aceşti şapte argonauţi au fost urcaţi de Ion Cepoi pe Arca lui metanoică, al cărei căpitan s-a decis să fie, cred eu, mai bine mai târziu ca să fie perfect în rezonanţă cu „idiomul” pe care şi l-a croit în cele şapte decenii de viaţă.
Dându-şi mereu sufletul la întors, cu sau fără de voia conştiinţei sale, Ion Cepoi extrage din subconștientul său acea frumuseţe abisală şi absolută a unicităţii explozive, vertiginoase, suverane pe un teritoriu al inefabilului, al metaforei, al trăirii autentice.
Ce să crezi când din cele şapte microsioane lirice şi eseistice, de excepție, se revarsă, pe deasupra vasului-pocal (graalic – n.m.), altruismul ca o spumă, ca un produs al unei alchimii secrete. Şi totodată arta de a reformula trăsăturile Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, de-o manieră ce-i aparţine doar lui.

2. O subiectivitate asumată simbolic
De ipso et de facto cele şapte microtexte nu comit critică literară. Aşa ceva e de ordin inferior. Ion Cepoi şi-a propus altceva, poate de descendenţă platoniciană. Mă refer la o subiectivitate asumată simbolic, dar sub semn auroral. Ei, aici e aici, căci a-ţi apropria un asemenea act ecritural e totuna cu a paria pe propria-ţi abilitate de a nu da greş.
Prin urmare, în viziunea sinergică a clasicului columnist şi istoric de teatru prodigios, ba şi romancier de construcţie şi de formaţie documficţională ori, dimpotrivă, de o poeticitate corintică, Nicolae Dragoş e un intelectual de mare anvergură, altruist până la sacrificiu, cu un deosebit simţ al umorului.
E un orator de mare forţă, un poet născut, ci nu făcut, cu un imens şi absolut respect pentru cuvinte, care face parte din casta atât de rară a boierilor de viţă veche.
George Drăghescu este poet din cap până în picioare, care ar fi putut inventa poezia într-o lume în care poezia n-ar fi existat. Mare introvertit, este exact în aceeaşi măsură şi un caracter extravertit, care socializează, are prieteni, se dăruie pe sine în proiecte cultural-artistice benefice nu sieşi, ci celorlalţi.
Adrian Frăţilă este – în aceeaşi panoplie a lui Ion Cepoi cu valori glocale purtând rang de «excelenţă» – un mare poet român contemporan, dăruit de Dumnezeu cu o sensibilitate extraordinară şi dotat cu un dar de mare bijutier al cuvintelor, cărora le găsește întotdeauna locul, rostul, sensul, starea care aparține de când lumea doar marii şi adevăratei Poezii.
Titu Rădoi a fost şi rămâne Magistrul, Legenda transmisă din generație în generație, ca o moștenire, ca pe o medalie pusă la butonieră şi din a cărei glorie ne adăpăm şi noi azi cum ieri. Ca un model neperisabil care dintr-un simplu cenaclu făcuse Salon de artă, aidoma celebrelor saloane ale secolului XIX şi începutului de secol XX. Adică – îl citez pe Ion Cepoi – „un Salon al Spiritului Liber, al dragostei de frumos, al demnității artistice, al deschiderii minții, al bucuriei sufletului. Columna egal Titu Rădoi! Titu Rădoi – ultimul mare senior de drept al Gorjului!”
Tot columnist de acelaşi calibru ca Titu Rădoi a fost – şi e încă pentru că publică în „Caietele Columna” număr de număr – Ion Trancău, luminătorul, solidarul, rafinatul critic de întâmpinare, în prezent nemai existentul cenaclul literar „Columna”. Acest Ion Trancău este – în „gravura” lui Ion Cepoi – un literat înzestrat cu har, inteligență sclipitoare, rafinament, rigoare, excepţional cumul de informaţii în varii domenii ale culturii. A fost şi rămâne un bun critic literar, monograf minimalist, promotor – subliniez eu însumi – al noii paradigme a transmodernismului. Şi – vorba aceluiași estet şi hermeneut Ion Cepoi – „le-a făcut pe toate cu decenţă şi cu un soi de bonomie, înţelegere, umanitate curată şi umor fin, de intelectual-model şi, evident, de o rară competență auctorială”.
Acest comentariu nu-i uită pe Gheorghe Grigurcu şi pe cel care ţine serialul „Școala de Literatură de la Târgu-Jiu” în „Gorjeanul”, adică….
Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie al Universității din Craiova, membru al Uniunii Scriitorilor din România

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here