Dintr-odată, Avi m-a luat în braţe şi m-a trecut, peste pârleaz, în curte, la bunica, într-un fel de copilărie a mea. M-a lăsat apoi cu picioarele pe pământ, tocmai lângă groapa cu noroi a porcilor şi piua în care îşi clăteau, în fiecare dimineaţă, ciocurile, nişte raţe blestemate. Parcă nimic nu se schimbase. „Mac-mac! Mac-mac-mac!“
– Aaa, urâtelor, până aici v-a fost! Voi mi-aţi speriat somnul în fiecare zori de zi! Voi, râpaţii ăia şi mamaie cu numărătoarea: „…Una, două, …nouă… Fată, să ştii tu că, în noaptea trecută, a venit vulpea?! Sau vreun dihor… Nu e aia prică! Nu e şi basta! O fi dormit peste gard la… Ioană! Ioană! Ia ieşi, fă, şi vezi că-mi lipseşte găina! Arde-o-ar focu să o ardă! …Ce zici? E? Eee, bine că e! Că sărise inima din mine! Fir-ar-al focului să fie!“ – Ce zici de mamaie? Hei! Avi, mă băiatule, unde ţi-e gândul?
– La tine, în copilărie. Tare drăgălaşe trebuie să fii fost!
– Da? Păi, atunci musai să mă vezi cumva goală. Goală puşcă!… Dezbrăcată, vreau să zic, în putina cu apă caldă, în curte la tataie. Măăă! Ia vezi, că mă ruşinez! …În putină la moş Gheorghe… Vrei să-ţi arăt unde? Trecem pe-acolo, prin gardul din spatele casei.
– Mda, de ce nu? Numai să ai loc… Că tu, copila de atunci, acum eşti mare. Rostul din gard, probabil, acelaşi.
– Eeee, da!… Ba nu! Aceeaşi… Sufleţelul meu trece uşor pe unde vreau eu. Chiar şi prin cer. Când mă apucă pe mine pandaliile şi vreau să-i iau de mustăţi pe moş Gheorghe şi pe Dumnezeu. Mai ales atunci când îmi este dor de el. Dor?!… Mda! Hai, hai şi-ai să vezi!
În colţul şoprului, ne-am oprit. O clipă am vrut să-i arăt lui Avi locul în care îmi ţineam îngropată comoara. M-am răzgândit. Mi s-a părut că, într-un fel, îl trădez pe tataie. De sub frasinul rotit de deasupra noastră, lângă rădăcina căruia aveam ce îmi lăsase el, am privit cerul. Parcă îşi deschisese porţile. Mă simţeam răpită de un ceva fără de sfârşit. După ce am dat bălăriile într-o parte, am trecut în curte la baba Ioana. Acolo, aproape totul neschimbat. Doar buruienile îşi făceau mendrele. Printre ele, am făcut, totuşi, câteva piruete, apoi am alergat spre prispa casei. Paşii mei, prin iarba încâlcită, un fel de simfonie a copilăriei!
– Se vede că eşti în lumea ta!
– Mda! Chiar mă simt bine! Sincer, aici pot fi eu. Eu, ai mei şi Dumnezeu. Hai, trage aer în piept… Respiră! Parcă are un alt gust? Nu? Nu ţi se pare că aici timpul nu mai e timp?
– Asta, dacă nu priveşti în urmă, altfel, totul se împarte şi, undeva, musai şi un fel de Gomora…
– Ce ştiu eu?! Acolo, o altfel de poveste. Una în care Biblia a pus sub ochii omului pedeapsa trăirii în păcat. Dar tot acolo, incestul. Da, incestul!… Şi culmea, trecut cu vederea. În Biblie, îţi dai seama?!
– Dorinţa de a aduce în lume viaţă, mai presus de orice… Morala?!… Mde! Probabil de-acolo s-a inspirat Machiavelli când a scris: „Scopul scuză mijloacele.“
– „Scopul scuză mijloacele“ – au zis-o şi ăia dinainte, şi ăştia de acum, o zic toţi nemernicii când vor să scape basma curată. „Scopul scuză mijloacele, dacă ţelul urmărit este nobil.“ În Biblie, din acel păcat, viaţa avea să-şi urmeze cursul. În lumea noastră, însă e invers. Râsul-plânsul! Un fel de bătaie de joc la tot pasul.
– Iar de aici, scoaterea din matcă a celorlalţi. Eu zic să schimbăm subiectul! Unde ziceai că e putina?
– Păi, cum, nu o vezi? şi eu care mă roşisem toată! Uite, acolo, în colţul şoprului! – i-am arătat lui Avi în timp ce am urcat pe prispa casei.
Uşile erau închise. Lacăte ponosite atârnau în belciugele înfipte sub fiecare clanţă. Am privit în interiorul unei încăperi, în care totul părea încremenit. Pe tocul ferestei, două pahare pe jumătate golite. Într-unul ţuică, în altul vin. Rămăseseră acolo, probabil de când îşi dăduse duhul şi baba Ioana. Pentru sefletul ei!
– Avi, pe la voi prin sat se mai întorc morţii? Adică, mai vin şi ei, de pe lumea ailaltă, să-şi mai vadă rostul? Să mai treacă şi ei pe drum, la deal, la vale?…
– Morţii?! Aaa, mda! Adică… Păi, de ce ar face-o?
– Uite aşa…
*
După ce l-am mai tachinat pe Avi când cu una, când cu alta, ne-am întors la Maria şi mamaie. Stăteau de o parte şi de alta a mesei. Pe masă, o ditamai mămăliga, acoperită cu un prosop curat, jumări, cârnaţi din găleata cu untură şi o ceapă spartă. Lângă masă, ceaunul în care bunica îmi fiersese, ca în copilărie, lapte. În încăpere, mirosea bine. Vrând-nevrând, am salivat.
– Hai, moţato, hai, ca să vezi că şi eu îţi fac poftele! Nu doar hodorogul ăla. …Acum oale şi ulcele!
– Ba nu, demnitate în slujba Cerului! Ce-i drept, la ordinele Celui de sus. Am vorbit eu cu tataie. Ce ştii dumneata?! Şi-apoi, unde ai văzut olari în cimitir?…
– Taci, meliţo! Taci şi mănâncă! O vezi, fată? Asta o să moară cu Gheorghe în gând. Eu nici n-am fost şi nici nu sunt… – s-a plâns mamaie Mariei.
– Exagerezi! Sarra te are pe tine, mamă, iar pe mine, un fel de soră…
– Lăsă că ştiu eu! – i-a răspuns bunica în doi peri.
– Aşa e, însă… – s-a amestecat Avi.
– Auzi, dumneata, eu o ştiu bine că am crescut-o de când era cât lingura. Mânca-i-aş coadele ei! Că uite ce păr frumos are şi ce bine îi şade! Numai că… Ce să mai zic?! Fatăăă! Fată, trebuie să-ţi mai vină şi ţie minţile la cap! – mi-a zis privindu-mă în ochi.
– Păi, au venit, o să mai vină… – am vrut eu să o înduplec.
– Da de unde?! Dacă ar fi mintea la te miri ce colţ de stradă, poate! S-ar găsi şi-n prăvălie, la Rătana. Mintea, mumă, să ţii minte de la mine, mintea îl face pe om!
– Ce-i drept, aşa e! – a aprobat-o Avi.
– Mda! Bine că îmi dă şi mie cineva dreptate! Mă băiete, ştii ce? Pe fata asta, meliţă, aşa cum e, trebuie s-o ai la suflet. E un fel de balsam, de mirodenie… Mda, dacă vrei să-ţi fie bine! …Chiar şi dacă o să-ţi mai mănânce zilele. Asta fac, în general, femeile.
– Altfel, nu sunt femei! – a glumit Avram.
După ce am terminat de mâncat, am pupat-o, în semn de mulţumire, întâi pe mamaie, apoi pe Maria şi, ultima dată, pe Avi.
– Hai, gata, uite, te-am pupat şi pe tine! Pusesei capul în pământ! Of, ce sunt bărbaţii?! Veşnic, nişte copii! Nu cumva să se atingă careva de jucăria lui! Jucărie? Măăă! Să ştii că eu nu sunt păpuşica nimănui! Profesore, ochii mari şi urechile pâlnie! Cu mine te joci doar când vreau eu, nu aşa când îţi vine…
– Vezi? Ce ţi-am spus?! – l-a atenţionat ea în timp ce l-a privit pe Avram.
– Ia zi, mamaie: „Vipera!“ – ca să ştie omul cu cine are de-a face… Ce-l aşteaptă… – am îndemnat o pe ea, în timp ce i-am sărit lui Avi de gât.
– Mă, află de la mine că sunt zmeu curat. Adică zmeoaică, şi-am să-ţi rup oasele că tot nu au făcut-o altele. Aaa, fir-ar ele să fie! Ia să-mi spui tu mie, ce au căutat la tine?
– Sarra! Mă faci de râs!… – s-a ruşinat el.
– Bine, fie, dar de pupat trebuie, că altfel…
– Aoleu, muică, nu e a bine! Sfârşitul lumii…
– Apoca-lipsu, mamaie! Ce ştii dumneata? Apoca-lipsu!
(Va urma)
Nicolae Bălaşa
