Tabitha nu a vrut să ne însoţească. A plecat la ea, acasă, în Tunisia. Mi-a părut rău. Ne-am luat rămas bun cu lacrimi în ochi. La fiecare pas, după despărţire, m-am încurajat singură, repetând, în gând, cuvintele lui tataie: “Şi, de-acum, fii! Fii!”
– Mda! Bă, tataie, să fiu, dar cum? …Şi unde? Dumneata vezi bine cum, peste tot, omul, o ruină. Şi eu, la fel! Fie că te demolezi singur, fie că o fac alţii… Din cei cu dărâmatul, la tot pasul! Apoi, de când cu puşcăria asta, cam totul, în lume, un fel de cădere. Uneori, îmi pare că şi dealurile au zăbrele. Cerul, la fel! Dincolo de gardul nostru, ce să-ţi spun?! Baba Ioana, nu… Pe dumneta ce te mai văd, uneori, pe prispa casei. Ce-i drept, cam scump la vedere! De când eşti acolo, în ceruri, în slujba lui Dumnezeu, te cam ţii mare! Apropo de chestia asta cu văzutul, cât timp am fost între ălea patru ziduri, m-am tot agăţat de mustăţile dumitale. Fără ele, m-ar fi înghiţit hăul. Şi acum, la fel. Păi altfel, cum? Aci, în lumea asta, nu ai nici de ce să te ţii şi nici de ce să te reazemi. Cam toţi, peste tot, un fel de putregaiuri! Sclifosiţi cu pretenţii intelectuale! Cică, oameni învăţaţi! În realitate, spoială! Şi ăia de-aiurea! Mâzgălesc suflete din condeie otrăvite sau cu croncănitul unei ciori vopsite, ţinută pe gard, sus, la vârf, pe post de pasăre măiastră. În realitate însă, măiastra croncăne! Astăzi, ca niciodată, nulităţile umblă prin lume ca vodă prin lobodă. …Sau stau agăţate pe tot felul de garduri că doar, doar, i-o băga careva în seamă. Deocamdată, doar ei pe ei şi aud că ar vrea premiul Nobel, de parcă premiul ăsta s-ar da pentru reţetele de făcut murături sau mămăligă pe vatră. Dar şi aci e cu socoteală, că ştii cum îmi zicea mamaie: “Fă, o să te măriţi şi nici în mămăligă n-ai să ştii să mesteci!” Şi avea dreptate: cum să mesteci dacă n-ai învăţat? Dar să-i lăsăm focului, vorba dumitale! …Ştiu, Cel de sus are grijă! Despre ceilalţi, adică despre cei din capul satului, că sat am mai rămas, ce să mai zic?!… Vin, pleacă… Între cele două, doar un fel de hoţie. Başca faptul că ne furăm singuri căciula. Chiar şi pe aia pe care nu o mai avem! În plus, nu poţi da două parale pe vorbele lor. Că o fi, că o păţi… Ştii dumneata! Doar aci, mai la deal de noi, lângă cârciuma Rătanei, pe marginea şanţului, ce se mai pune de vreo taină cu Dumnezeu. Dar şi acolo s-au cam împuţinat. Tuiu s-a dus, Tingirică la fel… Florea trage şi el… Aud că i-ar fi ţinut de câteva ori lumânările, dar l-ar fi întors din drum a lui. O mai fi având de încheiat cine ştie ce socoteli, mai ştii? Bă, tataie, dacă o fi cum se spune, voi ar trebui să vă mai întâlniţi pe acolo, când şi când. Mai staţi de vorbă şi le mai ardeţi câte una peste bot ăstora, de pe aici, cu râtul cât ăla de mistreţ. Că dacă nu o faceţi voi, vai de mama noastră! Apoi, vezi, dacă-l întâlneşti cumva pe Staroş, nu mă uita cu îngheţata aia a lui. Să-mi spună reţeta şi… În ea, am toată copilăria mea. Apoi, de-ai şti cum îşi ling copiii degetele de când s-au dus ale lui… Adică şi baba, şi gloaba. Iapa aia, pe care o puneau la căruţă, o ştii dumneata? Cică, o vreme, ar mai fi nechezat ea, apoi ar fi plecat spre cimitir, şi undeva, la umbra unui păr, aproape de ei, şi-a dat duhul. Asta e! Noi toţi, într-un veşnic du-te–vino, iar printre scăpări, trebuie să mai şi fim. De-asta m-am gândit să-ţi fac o nepoată. Să te tragă de mustaţi cum te-am tras şi eu. Să îţi stea pe genunchi şi să se simtă şi ea în poala Celui de sus. Of, bă, tataie, de-ai şti cât îmi lipseşti?! Dar m-am luat cu vorba, ce faci, eşti bine?
“De, şi eu cu ale mele! Pe aici, ca la armată! Unul cu aia, altul cu ailaltă. Eu, la popotă, bucătar. Că şi sufletul mai mănâncă! Şef! Mă înţelegi, tu?! Că noi, ăştia, de prin părţile noastre, şefi am fost de când lumea! E, şef, chiar dacă mai mestec în ciorba Bătrânului. O gust şi, după caz, mai pun în ea, de colo, din altă parte, ba o cometă, ba câteva stele. Mirodenii cereşti! Bine că am mai tras cu ochiul la a mea, la Ioana, când fierbea, pe vatra casei, oala cu fasole, altfel… Parcă o aud: “Dă, mă, fuga şi ia nişte leuştean din grădină şi nu mai căsca gura! Venişi? Că mi se afumă mâncarea şi eu alta nu mai descânt. “Apropo, pe-aici, hârca, tot un fel de murătură… I-a luat Ăl de Sus seama şi zdup cu ea la munca de jos! Umblă de colo-colo, călare pe-o mătură, cică ar grebla Calea Lactee. “Ioană, fă, muiere, gata, ţi-au venit de hac?! E, vezi, ţi-am spus eu: orice naş îşi are naşul?! Tu, nu şi nu!” – îi zic mai alalteri. M-a privit chiorâş şi s-a tot dus. Pe-aci nu-i mai merge politica… Aia cu datul din gură: “Gheorghe în sus, Ghorghe în jos… “Nici nu apucam să mă aşez şi eu ca omul la un tutun şi un ţoi cu ţuică, pe prispa casei, şi sărea cu cleanţa. “Nu te mai saturi?…“ Păcatele ei! Mda! …Şi ale mele, că nici eu nu am fost uşă de biserică! Şi o să le cam trag! Dar asta e! În rest, oasele ăstea, rămase în lume, ce nu-mi dau pace. Nu le prieşte pământul ăl galben…”
– Bă, tataie, să pun de o pomană, de un parastas, de o slujbă? Pot să te ajut cumva?
“Vezi-ţi de ale tale! Ăstea astă treabă au, să doară! Nu le prieşte umezeala. Şi eu ce să le fac? Ce, dacă nu s-a inventat groapa în cer sau măcar în podul casei? Să fi fost colo, agăţate de căpriori, cu o sfoară, la uscat. Dar dacă alta e rânduiala?!… Eu le-am spus: ori se tocesc şi tac, ori nu au decât să urle! Aşa că, mergi cu bine!”
Am lăcrimat. Până a ieşi din spatele casei, mi-am şters lacrimile şi am oftat. Câţiva paşi mai târziu, am încercat să fiu iar în lume, cu zâmbetul pe buze.
– Aoleu, muiculiţă, da’ ce făcuşi, fată, atâta prin spatele curţii? …Să nu-mi spui că te-o fi luat burta, că nici leacuri nu am! N-am mai strâns buruieni, că m-au cam lăsat picioarele. Mumăăă, da’ când ai crescut, fată, aşa, dintr-odată? – mi-a zis mamaie în timp ce îmi lua seama ca în copilărie.
– Şi tot tuciurie?!… De parcă m-ar fi făcut mama la şatră, nu? – am întrebat eu în glumă.
– E, şi cu tine?! …Da, să ţii tu minte că ochii îi ai de la mine! Au în ei adâncuri nebănuite.
– Sau de la tataie, de la moş Gheorghe, că şi el avea în priviri luceferi.
– Ca să vezi?! Tot pe hodorogul ăla îl pomeneşti?! Mai lasă-l, Doamne, iartă-mă, să se odihnească în pace!
– Păi, l-aş lăsa, dar n-am cum. Tot de gâtul lui mă ţin şi acum. Trebuie să recunoşti, a fost om bun. În plus, şi ţie ţi-a cam plăcut, chiar dacă v-aţi tachinat… Adică v-aţi tot hârjonit, ca să înţelegi…
– Ptiu… să nu te deochi! …Că frumoasă te-ai făcut! – a schimbat mamaie vorba şi s-a întors cu spatele cât să-şi şteargă lacrima ce i se agăţase între gene.
– Sarra, nu-i mai răscoli sufletul că e şi ea femeie în vârstă… Iar tu, gâza ei de altă dată, a zburat – mi a zis Maria în timp ce m-a luat şi pe mine, şi pe mamaie de umeri şi ne-am îmbrăţişat câţiva paşi mai departe de Avi.
Fără să vreau, le-am sărutat şi pe una, şi pe cealaltă.
– Ei, lasă-mă, nu mă mai pupa, că nu mai albesc. M-am zbârcit, m-am cocoşat… Asta e, am îmbătrânit – s-a consolat mamaie. Ca mâine îmi bate clopotul şi voi, niciuna în rândul lumii! Auzi, ce-ai de gând cu băiatul ăsta? – m-a întrebat ea în şoaptă.
…Am ridicat din umeri.
– Fată, unul mai de seama ta n-ai găsit? …Acum, ce să zic? El pare om ca lumea, însă mâine-poimâine… Iar tu… Nu mă bag, dar aş închide ochii mai liniştită dacă te-aş şti la casa ta. Cu un rost al tău. Oricum, dac-ai să-L iubeşti pe Dumnezeu, pe ai tăi, atunci poţi să faci ce vrei …Auzi, cam asta ar înseamna să fii în rândul lumii. Nimic mai mult! Că din lăcomie s-au strâmbat toate. Vezi ce faci cu el! Dacă nu-l ai la inimă, nu-l încurca pentru că ai să te încurci pe tine, apoi…
– Ia mai lasă-ne, mamă, că nu stăm la masa nimănui! – a întrerupt-o Maria uşor iritată. Şi dacă am face-o, plătim.
– Aţi plăti voi, nimic de zis, însă una e să scoateţi bani din buzunar şi alta e să-i dai celuilalt, parte din tine. … Şi să ţineţi minte, sufletul nu-i de vânzare. Asta, dacă vrei să fii…
Fără să ne dăm seama, Avi se îndepărtase de noi. L-am regăsit cu privirea tocmai în spatele curţii. Stătea rezemat de pârleazul peste care sărisem de atâtea ori în copilărie. Privea pădurea răsărită parcă din matca unui fluviu secat, cândva, după potop.
– Avi! – am strigat eu la el, cum strigam odată pe moş Gheorghe. Stai, că vin!…
Avram a întors capul. Am aruncat încălţările şi am alergat spre el, desculţă, ca în copilărie.
– Doamne, cu fata asta nu e a bună! – am auzit o pe mamaie în urma mea. Mai încet, ho, că nu ţi-l ia nimenea!
– Las-o, mamă, a suferit destul! – a zis Maria. Are şi ea dreptul la viaţă, iar băiatul ăsta…
– Păi o iubi-o, nimic de zis, că se vede de la o poştă, însă… Fată, eu nu ştiu ce să mai spun?! Voi, ăştia de acum… Pe vremea mea, nu-i săreai omului, aşa, una, două, în braţe… şi în văzul lumii!
– Las-o, am zis! E viaţa ei… Noi să ne vedem de ale noastre. Mai bine ai pune masa şi…
– Vreau păsat cu jumări din găleata cu untură! Cum îmi făcea moş Gheorghe! – am strigat eu după ce am mai tras cu urechea.
Mamaie a rămas înţepenită pe scara ce urca spre prispa casei. Maria, la fel. Le simţeam privirile, un fel de adieri ce-mi alintau coapsele.
– I-auzi, afurisita! Şi eu, care i-am făcut toate poftele… Numai câte poveşti i-am spus… Măre, pe aia cu cocoşul şi Litră beat, întors din drum, de pe lumea ailaltă…
– Bazaconii, mamaie, bazaconii! Uite aici poveste! Una adevărată, cu un Făt-frumos şi o Ileană Cosânzeană! – i-am zis în timp ce l-am sărutat pe Avi.
– Ptiu, să nu te deochi, fată! Mumăăă, mumă, s a întors pământul cu susul în jos…
– Află! Cu el şi lumea! Doar dumneata ce-ai mai rămas aşa, înţepenită în ale dumitale – i-a reproşat, în glumă, Maria, în timp ce a ajutat-o să urce scările.
(Va urma)
Nicolae Bălaşa
