Constantin Brâncuşi s-a născut în Hobiţa Gorjului la 19 februarie 1876, într-o familie numeroasă, Radu-Nicolae şi Maria, părinţii genialului artist-sculptor ţi arhitect, crescând şase copii. Neîndoielnic că viaţa şi opera acestuia îşi are rădăcinile adânc înfipte în obârşia ţărănească a locurilor natale şi de care a fost tare mândru, dar mai ales şi-a tras de aici seva talentului remarcabil, înzestrarea şi priceperea deosebită în a modela lutul şi a dăltui piatra, lemnul şi metalul, metamorfozându-le în importante şi mult apreciate opere de artă şi recunoscute în lume pentru valoarea şi semnificaţia lor artistică.
De altfel, Constantin Brâncuşi, era înzestrat şi cu o minte sclipitoare şi preocupat tot timpul de a cunoaşte cât mai aproape realităţii vremurilor sale, acesta fiind şi motivul pentru care, după terminarea claselor primare în comuna natală (Peştişani şi Brădiceni), simte nevoia de a pleca şi dincolo de “ograda” familiei sale de la Hobiţa. Aşa, îşi ia zborul de la frageda copilărie, visându-se a fi ”pasărea miraculoasă”, care să se înalţe cât mai sus”, de unde să poată privi şi desluşi cât mai multe dintre tainele lumii-ceea ce avea să se şi întâmple, întruchipându-le cu pasiune în diferite forme şi diversiuni prin celebrele sale lucrări, realizate în lemn, piatră, marmură, fontă şi oţel. Vine la Târgu-Jiu şi se angajează ca ucenic la o prăvălie şi un atelier de boiangerie (în casa lui Ion Mosculescu încă în buna stare, în zona centrală a oraşului, unde este expusă şi o placă comemorativă. Dar nu după multă vreme pleacă la Slatina unde va lucra tot ca băiat de prăvălie şi în fine, la Craiova, unde va sta câţiva ani, lucrând mai întâi la un birt din piaţa Gării şi apoi la un atelier de tâmplărie, unde reuşeşte să construiască şi o vioară din lemnul găsit prin prăvălia negustorului. Avea să fie şi cotitura lui de bun augur spre sculptură, întrucât fiind remarcat pentru înclinaţiile şi talentul său, va fi şi îndrumat să se înscrie cu bursă la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, dezvoltându-şi şi modelându-şi abilităţile şi cunoştinţele, ce vor sta la temelia marilor sale realizări artistice, ale sculptorului şi arhitectului de talie mondială de mai târziu.
Altfel, după vârsta de 12 ani Constantin Brâncuşi, reuşeşte chiar să se întreţină singur, fiind deopotrivă elev, practician şi artist, numai că după terminarea şcolii de la Craiova (1898), se hotărăşte să plece la Bucureşti unde continuă să studieze la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, unde realizează şi câteva lucrări apreciate de către specialiştii din domeniu, între care; bustul lui Vitellius, Studiu, Capul lui Laoocon, Ecorseul şi bustul generalului militar Carol Davilla, ce se găseşte expus şi astăzi în incinta Spitalului Militar Central. Ceva asemănător realizase Brâncuşi şi la Craiova, fiind vorba de bustul inginerului Georgescu Gorjan. Era evident că pentru mesajul şi valoarea lucrărilor sale avea să fie şi recompensat cu menţiuni, medalii de argint şi bronz, numai că în momentul în care îşi dă seama că autorităţile din ţară nu-l apreciază la justa sa valoare, ia decizia să părăsească pentru o lungă perioadă de timp România. Şi astfel în 1903, va pleca cu destinaţia Paris, parcurgând pe jos o mare parte din drum, întrucât îi lipseau resursele financiare deplasării spre capitala Franţei.
Desigur că nu i-a fost uşor să-şi părăsească ţara natală, dar cu ambiţie, cu multă muncă şi talent, a continuat să creeze alte lucrări artistice, expuse şi foarte mult apreciate în expoziţiile vremii; la Viena, Munchen, Zurich, Langres, Paris, Londra, etc. Pentru ca după lungile sale pelegrinări, să reuşească a se stabili la Paris, unde în scurta vreme se va înscrie şi va urma, cu rezultate strălucite cursurile Şcolii Naţionale Superioare de Arte Frumoase, lucrând până în 1906 în atelierul lui Antonin Mercie, după iniţial refuzase să lucreze ca practician în atelierul lui Auguste Rodin, motivând ca “la umbra marilor copaci, nu creşte nimic”. Cu atât mai mult cu cât continuă, prin studiu şi practică, să-şi îmbogăţească cunoştinţele de artă veche, medievală-clasică şi modernă, inclusiv despre sculpturile egiptene, care îl vor inspira ceva mai târziu în gândirea şi executarea unora dintre lucrările sale.
În plus şederea lui Constantin Brâncuşi la Paris îi va permite acestuia să fie într-o permanentă legătură şi colaborare cu artişti de renume din Europa şi America, participând cu multe din lucrările sale la marile expoziţii din: Franţa, Austria, Elveţia, Belgia, Anglia, Olanda, etc. După cum cea mai mare parte dintre lucrările sale sunt expuse şi astăzi la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centru Pompidou), lucrări ce fuseseră lăsate prin testament-moştenire României, dar refuzate, din păcate, în 1950 de către regimul comunist de la Bucureşti din motive absurde, foarte greu de înţeles. Mai cu seamă că geniul lui Brâncuşi avea să ofere umanităţii, în toată această perioadă multe opere celebre; Domnişoara Pogany, Sărutul, Rugăciunea, Cuminţenia Pământului, Pasărea Măiastra, Muza Adormită, Cap de Copil, Orgoliu, Somnul, Supliciu etc., toate realizate în timp, cu precădere în perioada anilor 1900-1906. De altfel, au apărut în întreaga lume peste 50 de cărţi şi monografii, plus alte mii de articole şi mărturisiri despre viaţa şi opera marelui artist român, între care Jean Cassou şi Hanry Moore, care îl considerau pe Brâncuşi, a fi unul dintre cei mai mari sculptori creatori ai secolului XX, în lume. Or, abia după ce a fost recunoscut în străinătate pentru sensul şi valoarea creaţiilor sale, autorităţile comuniste din România vor fi recunoscut şi ele, după 1964, geniala contribuţie brâncuşiană la arta modernă şi contemporană, după care Muzeul de Artă din Bucureşti se va strădui, în sfârşit, să aşeze la un loc de frunte lucrări ale “titanului” din Hobiţa Gorjului, existând astăzi şi oarece preocupări, din păcate încă timide, de a repatria sau răscumpăra măcar o parte din creaţiile sale artistice, cele mai valoroase, aflate în prezent în muzee şi expoziţii din afara fruntariilor ţării, dar şi în posesia spectrului privat. În special cei din Ministerul Culturii vor trebui să-l aducă mai aproape pe Constantin Brâncuşi de “sufletul” românilor, dar nu prin nişte manifestări omagiale formale, ci mai cu seamă prin reîntregirea patrimoniului său cultural în şi la ţara sa natală. Mai ales că ştim bine ce vorbim, întrucât în cei peste 50 de ani de emanaţie artistică, Brâncuşi a creat cu dalta în mână, cu ciocanul şi celelalte unelte specifice, sculpturi celebre-în lemn, piatră sau bronz în diverse versiuni, însemnând astăzi nu doar mândria conaţionalilor săi, ci şi a celor mai vestite muzee din lume, din: Franţa, SUA, Germania, Olanda, Anglia, Austria, Belgia, chiar din Japonia.
Iar pentru adversarii săi, care dintr-o invidie bolnăvicioasă căutau să conteste parte a creaţiilor marelui artist, acesta avea să replice criticilor acestora spunând: ”sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce numesc ei abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor”. Altfel spus, Brâncuşi nu a făcut altceva decât să dovedească, dincolo de măiestria şi frumuseţea operelor sale, interpretarea originală prin conceperea şi efectuarea unor forme sculpturale, menite să redea deopotrivă unitatea şi echilibrul, semnificaţia reală, strălucirea şi armonia artistică a tuturor creaţiilor sale, influenţând astfel puternic atât conceptul clasic, cât şi pe cel modern de formă, nu doar în sculptură, ci şi în desen sau pictură. De altfel, marele artist avea să fie nu doar un model, ci şi profesor pentru alţi recunoscuţi creatori în domeniu, printre ei şi Miliţa Pătraşcu, care la rându-i a cioplit în piatră albă monumentul închinat eroinei de la Jiu –Ecaterina Teodoroiu, dar şi Alexandru Călinescu, Romulus Ladea, etc. Ceea ce avea să şi dovedească mai târziu şi dogmaticilor regimului comunist că el nu a fost niciodată reprezentantul artei burgheziei decadente, chiar dacă unele din lucrările sale- sculpturi în piatră erau definite prin; Supliciu şi Orgoliu, Vrăjitoarea, Foca, Principesa X, Prometeu, ş.a.m.d. Iar legat de întreaga operă brâncuşiană, marele arhitect Frank Gehry mărturisea că în buna măsură, creaţiile marelui sculptor român au avut o influenţă definită asupra activităţii sale.
În fine, ca un corolar al maturităţii creatoare a inegalabilului Constantin Brâncuşi, este şi va rămâne Ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu, cu singurele lucrări monumentale ridicate în aer liber. Acesta a fost realizat în anii 1937-1938, la iniţiativa şi cu sprijinul Ligii Naţionale a Femeilor -filiala Gorj, care avea ca preşedinte de onoare pe inimoasa şi evident iubitoare de spirit şi cultură-Arethia Tătărescu, soţia primului ministru liberal de la acea vreme-gorjeanul Gheorghe Tătărescu, la fel de binevoitor şi harnic pentru binele ţinuturilor sale natale. Şi tema era bine cunoscută – comemorarea eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, în luptele pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi statale româneşti, Ansamblul sau Monumentul Eroilor cu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului, aparţinând în egală măsură sculpturii şi arhitecturii, mai exact o sinteză a celor două domenii artistice. După cum, la indicaţia lui Constantin Brâncuşi, s-a realizat şi actuala stradă a (Calea) Eroilor, artera care uneşte cele trei opere pe acelaşi ax şi pe o distanţă de circa 1750 m, plecând din Grădina Publică (malul Jiului, la vest) şi până la extremitatea estică a respectivei străzi, unde se înalţă suplu şi măreţ “Coloana fără sfârşit”. În acelaşi timp, “Tripticul Eroilor” de la Târgu-Jiu, parcă sugerează ciopliturile masive în lemn şi piatră, după modelul stâlpilor de la prispele caselor gorjeneşti ţărăneşti, simbolizând tradiţiile şi perenitatea neamului românesc, legătura lui spirituală cu infinitul, iar dincolo de ele, recunoştinţa fără sfârşit faţă de lupta plină de jertfe şi eroism a poporului nostru pentru independenţă şi unitate naţională. Iar aici, pe Calea Eroilor a fost ridicată şi Biserica-“Sfinţii Apostoli, Pavel şi Petru”, pictată de renumitul Iosif Keber, sugerând la rândul său, pentru pomenire şi cinstire în eternitate pe eroii neamului.
Aşadar, Constantin Brâncuşi a fost o personalitate complexă, dincolo de celebritatea creaţiilor sale artistice, acesta avea vaste cunoştinţe şi preocupări şi pentru alte domenii de activitate, în vreme ce viaţa sa privată avea să fie adeseori perturbată de opreliştile şi ciudăţeniile societăţii şi împrejurărilor prin care a trecut. S-a stins din viaţă la Paris, în dimineaţa zilei de 16 martie 1957, nu înainte de a-i mărturisi cu tristeţe preotului ortodox Teofil, care venise să-l spovedească şi să-l împărtăşească, că ”mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”. Altfel, Constantin Brâncuşi a fost şi rămâne cu adevărat un titan al artei pentru ţara sa, cât şi pentru întreaga mişcare culturală universală, greu de egalat în domeniul său artistic, dar uşor şi benefic de urmat, mai cu seamă pentru făuritorii actului autentic de cultură. Adeseori, pentru munca sa neobosită şi pentru valoarea operelor sale artistice a fost răsplătit, atât în ţara, cât şi în străinătate, oferindu-i-se diferite premii, distincţii şi medalii; din partea Academiei Române, Casei Regale (ofiţer al Coroanei), Ministerul Cultelor, a unor societăţi cultural-ştiinţifice şi artistice de prestigiu etc., în vreme ce Banca Naţională a României a emis la rândul ei monede preţioase, comemorative de aur şi argint, cu chipul marelui artist şi cu cele mai sugestive imagini a unora dintre operele sale.
Acum, 19 februarie -ziua în care s-a născut marele nostru sculptor, va deveni oficial şi “ Ziua lui Brâncuşi”, declarată sărbătoare naţională, propusă şi unanim adoptată de Camera Deputaţilor. Este nu doar un prilej de comemorare şi mare cinstire, ci mai ales acum, în Anul Brâncuşi, la 140 de ani de la naşterea titanului de la Hobiţa Gorjului, atât autorităţile, cât şi instituţiile centrale abilitate; ministrele Culturii, Dezvoltării şi Turismului etc., au obligaţia de a face un front comun, dincolo de orice manifestări publice,vizavi de viaţa şi opera lui Brâncuşi, să aibă în grijă şi să păstreze ca “pe lumina ochilor” creaţiile acestuia, cu precădere Ansamblul Monumental “Calea Eroilor”-capodopera marelui artist, care la inaugurarea Coloanei Infinitului (în 1937) realizată din fontă şi oţel, spunea că ”nici nu ştiţi ce vă las eu vouă aici”. Adică îşi manifestă şi cu această ocazie credinţa că generaţiile următoare îi vor înţelege creaţiile-rezultate cu atâta trudă şi talent, dându-le deopotrivă armonie şi frumuseţe, semnificaţii, simboluri şi mesaje considerate divine, într-un spirit de credinţă şi înălţare al neamului românesc. Acesta ar putea fi şi motivul pentru care se vorbeşte fără a greşi, chiar de Codul lui Brâncuşi, pentru celebritatea operelor sale, iar în această privinţă nutrim speranţa că şi Primăria Târgu-Jiu îşi va intensifica preocupările, urgentând realizarea proiectelor legate de reabilitarea, consolidarea fizică şi morală a ansamblului sculptural, regândirea peisagistică a celor două parcuri-Central şi cel de la Coloană. Nu în ultimul rând este vorba de modernizarea Căii Eroilor, insistându-se nu doar pentru optimizarea circuitului turistic în municipiu şi în judet, ci şi pentru o includere cât mai rapidă a ansamblului brâncuşian în patrimonial UNESCO, unde îşi merită locul şi celebritatea sa cu prisosinţă. Şi avem ferma convingere că toate se vor rezolva, o contribuţie importantă revenindu-ne şi nouă, cetăţenilor municipiului Târgu-Jiu, păstrând şi cinstind cum se cuvine tot ceea ce înseamnă arta românească, monumente, obeliscuri etc. ce evocă, fără niciun fel de îndoială, cultura şi tradiţiile noastre strămoşeşti, paginile de epopee din trecutul glorios de luptă al poporului român pentru emancipare, unitate şi independenţă naţională.
Prof. Vasile Irod
