Decepţiunea poporului român a fost nu se poate mai amară. Indignarea fu cu atâta mai mare, cu cât românii crezuseră «mai adânc în cinstea creştinilor ortodocși». Secole de-a rândul, principii români sprijiniseră din răsputeri pe toţi creştinii din Orient, tipărind cărţi religioase nu numai pentru creştinii din Peninsula Balcanică, ajunşi sub sceptrul sultanilor, dar chiar şi pentru cei din Arabia şi Caucaz. Moşiile închinate de români bisericilor din Orient sunt nenumărate. Ba chiar şi Rusiei, îi ajutaseră să iasă din întuneric: întemeietorul Academiei din Kiev a fost un român, Petru Movilă, despre care scriitorul slav Vendelin zice: «e o întrebare care dintre cei doi bărbaţi cu numele de Petru este reformatorul îndrăzneţ al imperiului rusesc şi cui i se cuvine titlul de mare, lui Petru I Ţarul Rusiei, sau lui Petru Movilă». De altfel, chiar unul dintre profesorii Ţarului, fusese învăţatul român Milescu.
Expresia cea mai vie a durerii poporului român se vede în poezia populară. Apropierea ruşilor de Nistru (1793) i-a făcut pe români să blesteme râul împodobit cu cetăţile lui Ştefan cel Mare:
Nistrule, rău blestemat,
Face-te-ai adânc şi lat,
Ca potopul turburat…
Mal cu mal nu să zărească,
Glas cu glas nu să lovească.
Ochi cu ochi nu se ajungă
Pe-a ta pânză cât de lungă!
Lăcustele, când or trece
La ist mal să se înece!
Holerile când or trece,
La mijloc să se înece!
Duşmanii ţării de-or trece,
La cel mal să se înnece!
Iar tu în valurile tale
Să-i tot duci, să-i duci la vale
Pân’la Dunărea cea mare,
Până’n Dunăre şi Mare.» [1]
Lăcuste, holera şi ruşii sunt pentru poporul român totuna. Nimic mai firesc, deoarece, pe lângă trădare şi devastările obişnuite ale războaielor, ruşii au mers cu neomenia până acolo că au interzis limba română în bisericile din teritoriul subjugat lor, iar cărţile bisericeşti au fost culese şi aruncate în foc. Experienţa cu ortodoxia era acuma deplină. Împilarea suferită din partea creştinilor întrecea chiar pe cea suferită din partea turcilor.
Școala Păcii, Cultura Națională 1928, de Simion Mehedinți, pp 10-11
Profesor pensionar, Teodor Voicu
