Revista revistelor culturale – Vatra Veche de… NICOLAE BĂCIUŢ

270

Dualismul sacru-profan
Mă văd aproape zilnic cu prozatorul Ion C. Gociu, care, debutând mai târziu ca Tudor Arghezi, a reuşit, totuşi, într-un timp scurt, să se impună ca memorialist, nuvelist, romancier şi publicist. A făcut-o neinhibat de mari modele, dezinvolt, rezolvând etapa debutului printr-o joncţiune a realului (trans)continental cu amintirile propriei fiinţe, dedulcită la izvoarele ficţiunii tradiţional-moderne.

Dar nu asta voiam să scriu. Recent, Ion C. Gociu mi-a zis că i-a apărut în revista „Vatra veche” de la Târgu-Mureş, nr. 7, pag. 39, o cronică a lui Mircea M. Pop la „Cireşe amare” (volum scos la Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2011, 181 p.) intitulată „Sub vălul tristeţii”.
Acelaşi Mircea M. Pop, trăitor în Germania din 1989 (în Eppelheim bei Heidelberg), semnează şi o prezentare a unei plachete de versuri a lui Eugen D. Popin, şi acesta stabilit în Germania (în landul Bavaria): „Umbra cântăreţului de jazz”, conţinând 64 de poeme. Mircea M. Pop aşează „cărticica” sub semnul „laconismului” de tip Matsuo Basho ori – adaug eu – George Drăghescu.
Ceea ce reuşeşte Nicolae Băciuţ (în echipă cu Valentina Marica, Victor Ştir, acesta laureat al Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” pentru Critica Poeziei, în 2011), Flavia Cosma, din Canada, aceasta adeptă a transmodernismului, dimpreună cu regretatul Ioan Ţepelea, din vremea apariţiei revistei „Unu”, al cărei director adjunct am fost eu însumi, în ultimii ei trei ani, iar Ioan Ţepelea – director, şi alţii, la fel de importanţi) e un miracol al unei Românii total neprielnice culturii de masă.
Ca atare, doar elita are şansa să lectureze asemenea întreprinderi literar-artistice. Păcat, mare păcat, deoarece numărul 7 din „Vatra Veche” (anul V, nr. 7(55), iulie 2013, 87 pagini) cuprinde numeroase materiale de excepţie, ca, de pildă, dialogul cu Mircea Martin, consemnat de Gabriel Dragnea; eseul „Fenomenologia receptării poeziei / Eliberarea metafizică” de George Popa ori metatextul „Amurgul iubirii” de Aurel Codoban al cărui miez se axează pe dualismul resurecţiei sacrului prin magia / mistica iubirii, dar „ratează” aderenţa declarată la… transmodernism, ca viitoare paradigmă succedând postmodernismului şi chiar metamodernismului. Tot „despre femeie şi sacru” glosează şi Eliza Purcariu, încercând „o lectură feministă a jurnalului lui Alice Botez, Cartea realităţilor fantastice” (editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, aceeaşi în care au apărut multe din cărţile despre transdisciplinaritate şi transmodernitate).
Ilie Rad – şi el fost redactor la „Unu”, a lui Ioan Ţepelea şi a subsemnatului – oferă cititorilor un fragment edificator din „Convorbirile sale cu Ion Brad” (în curs de apariţie la „Eikon”, din Cluj-Napoca); îmi amintesc că într-un număr din Revista „Transilvania”, Mircea Tomuş, şi el laureat al „Serilor la Brădiceni”, îmi publica un consistent grupaj de versuri, după unul similar al lui Ion Brad.
Ce mă încântă în mod special este europenismul şi mondialismul „Vetrei Vechi”. Articole, poezii, interviuri sosesc mereu din Paris, din Ontario, din Germania, din Toronto, din Israel, din Chişinău.
În ceea ce mă priveşte, ca poet şi ca meta(critic) de întâmpinare, mă rezum la a remarca superbele „maree” lirice, aparţinând lui Dumitru Ichim (Kitchener, Ontario); „Floarea morţii” (pe tema grădinarului-gropar, de factologie argheziană); lui Adrian Botez: „Joacă de îngeri” (subiectul nefiind influenţat de Andrei Pleşu, ci constituindu-se, alternativ, în triada transmodernistă sărbătoarea / grija / rigoarea); lui Luis Benitez (tradus de Flavia Cosma): „Soarta iubirii în postmodernism” (abordată din perspectiva rutinei umane şi a simulaţiei; „şi a Dragostei, acest Lucru, această porcărie care stăruie”).
Surprinzător, la pagina 74, redescopăr un vechi prieten şi coleg de cenaclu la „Orfeu”-l Universităţii din Craiova din anii 1974-1978 (care i-a avut ca preşedinţi pe Gabriel Chifu, pe subsemnatul, Ion Popescu-Brădiceni, pe Victor Marian Buciu ş.a.); acesta este Ioan Gheorghişora şi-i citez integral poezia „Maria”: „Un nume din sunete vechi, / un nume cu silabele muiate-n nectar, / un nume din care se deschid trei / drumuri: / unul care se afundă în zăpezi / necălcate de fiare, / altul care se îneacă în mări neumblate / de corăbii, / iar ultimul e un drum care pare mereu / că se sfârşeşte şi el, / deşi întotdeauna el doar începe în / fiecare dintre Mările lumii. / Un nume zămislit pentru tine, / dar mai ales pentru mine, / ca să-l port la ureche, ca pe un cercel, / pedepsindu-mi îndrăzneala de a-l / rosti.”
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here