Am realizat că de fapt îmi doream un prieten, nu pe cineva care să-mi asculte comenzile. Ce-ar mai fi fost el, dacă făcea doar ce-i spuneam eu?! Plus că era atât de cuminte și bun încât nu se putea mai bine. Iar noi ne înțelegem și el mă asculta fără să-l fi dresat. Asta pentru că-l iubeam și pentru că și el o făcea la rândul lui. Când s-a terminat distracția, a venit și problema. Sora mea a vrut să mă ia acasă cu mașina, însă, eu nu puteam să-mi las cățelul să vină singur, mai ales că traficul era groaznic. În mașină, nu îl mai urcasem niciodată. Sora mea a zis că mă ajută ea și că-l luăm în brațe apoi închidem repede ușa. M-am urcat prima ca să o ajut însă în secunda următoare cățelul meu a și sărit pe banchetă lângă mine. Nu-mi venea să cred că fusese atât de simplu. De atunci, de fiecare dată când plecam undeva, voia să intre și el, să vină cu noi. Când mergeam în stație și apoi plecam, mi se rupea sufletul să-l las în urmă. De cele mai multe ori alerga după mașina în care urcam. Însă mereu îl găseam acasă. Când ajungeam era acolo. Iubeam să mă plimb cu el prin pădure și să facem concursuri de alegat, deși el câștiga mereu. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că mă înțelegea. Cred că iubirea are capacitatea de a crea un limbaj special pe care îl pot înțelege doar cei care o simt. De cele mai multe ori, încuiam porțile, pentru că ne era frică să nu pățească Negruț ceva, dat fiind faptul că-i plăcea foarte mult să colinde străzile. Mai târziu învățase și cum să sară gardul. Însă atunci se rezuma la a mă chema pe mine să-i deschid poarta. La fel a făcut și într-o zi. Eu am ieșit să-i dau să mănânce dar nu a luat nici măcar o gură. Voia doar să plece așa că statea lângă poartă și se uita la mine cu niște ochi rugători. Ca să nu fie nici ca mine nici ca el i-am dat o napolitană. Îi plăceau dulciurile. Însă nu a vrut să o mănânce nici pe aia. Atunci i-am spus că dacă ia doar o gură din ea îl las să plece. Părea că nu ma bagă în seamă însă am ținut-o tot pe a mea. Până la urmă când l-am rugat din nou a luat fix o mușcatură din ea. Nu știam că mă înțelege, cel puțin nu ceea ce zic, pentru că eram conștientă de faptul că nu e om. Am crezut că se răzgândise și voia să o mănânce. Dar când i-am întins-o din nou nu amai luat nicio gură și se uita doar spre poartă de parcă îmi amintea promisiunea ce o făcusem. I-am deschis poarta și am rămas pe loc uimită. Cățelul meu nu numai că înțelegea ceea ce simt, însă era capabil să înțeleagă și cuvintele pe care le rosteam. De fiecare dată când îi dădeam ceva de mâncat voia să ia tot din mâna mea. Însă câteodată îi spuneam:„Mușcă!”. Și, ca un om, el ducea ce aveam în mână spre dinții din lateral, mușca o bucată, o mesteca, apoi tot așa până termina tot ce era de mâncat. Din toată familia mea, Negruț mă asculta doar pe mine. Dacă era de ceva, făcea doar ce spuneam eu. Și de fiecare dată când nu voia să răspundă unei dorințe, părinții mă chemau pe mine să rezolv situația. Eu și cu cățelușul meu împărțeam totul. Orice aveam de mâncare jumătate se ducea la el. De fiecare dată când mă duceam la magazine, venea cu mine. Îi cumpăram și lui câte ceva. Așa mâncam înghețată, ciocolată, îi plăceau arahidele iar, dacă i le decojeam eu, mânca și semințe. Când mâncam ouă fierte, eram perechea perfectă. Lui îi plăcea gălbenușul iar mie albușul. Nu se atingea de albuș, chiar dacă îl lăsam jos lângă el, iar mie nu-mi plăcea gălbenușul. Iarna era unul din anotimpurile mele preferate. Îmi plăcea să mă dau cu sania. Îmi amintesc prima iarnă de când venise Negruț la mine. Am mers împreună pe pârtie pentru că nu erau șanse să plec fără el undeva. Și m-am bucurat că a venit cu mine. Deși e trist, copiii de pe ulița noastră au cam uitat să se joace. Iar eu, aș fi fost singură cu o sanie. Aceasta nu emană aceeași căldură ca atunci când râzi și te joci cu cineva. (VA URMA)
Maria IORDACHE, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, Univ. «Lucian Blaga» Sibiu
