Însemnările lui Ion Mara de la mijlocul lunii octombrie 1941 surprind dramatismul bătăliei pentru Odesa, unde militarii din Regimentele 18 Dorobanți și 92 Infanterie au reușit să zdrobească rezistența inamicului, care se dovedise bine organizat, revărsând asupra pozițiilor românești o adevărată ploaie de branduri. Pierderile regimentelor menționate se înmulțesc, iar faptele de vitejie ale militarilor noștri sporesc pe măsură. Unele dintre ele sunt de un dramatism sufletesc greu de relatat, care îi face pe militarii români și mai puternici și mai hotărâți să lupte pentru victorie. Autorul însemnărilor constată că oriunde pe front, pe linia I sau în rezervă pentru refacere, aripa morții este aceeași, putându-i ucide fie gloanțele mitralierelor care sfâșiau frunzele și ierburile ruginite ale pomilor, unele nemaigăsind alt loc de refugiu decât în pieptul unui soldat, schijele brandurilor sau bombelor sau o mină pe care au avut nenorocul să calce. Prin felul în care descrie luptele de pe front din acele zile, Mara ne întregește tabloul frontului, care este atât de întins, de la linia I unde încleștarea cu inamicul era cu sorți schimbători, până la celelalte linii de rezistență, peste tot pândind aceeași gheară a morții. Și totuși fiecare dintre militarii români, oriunde s-ar fi aflat, în linia I sau mai în spate, aveau dorința unanimă de a muri în primele rânduri, neîngrozindu-se de gloanțe și de schijele năpustite asupra lor.Iar când aripa morții a lovit camarazii o mare de suferință îi cuprinde pe toți, murindu-le de fapt un frate. Iar Mara o descrie cu multă măiestrie și atașament sufletesc.Așadar, să-l însoțim și noi citindu-i însemnările.
Duminică, 12 octombrie. Până târziu, aseară, au căzut loviturile de brand. Tragerile de baterie ale artileriei noastre însă te-nfioară şi te înalţă. Târziu de tot s-a liniştit totul. De multe ori ne supărăm noi pe artilerişti că nu trag, dar când se pornesc ei, ne saltă inima. Aflăm o veste care ne îndurerează. Sublocotenentul Popeangă de la plutonul de mitraliere care întărea compania noastră, a fost găsit mort la reţelele de sârmă, între linii. De patru zile stăm sub aripa morţii care fâlfâie peste toţi în orice clipă şi oricât de blândă ni s-ar părea, ea nu e de înger. Bietul Popeangă! Era licenţiat al Academiei Comerciale şi în toate concentrările din Ardeal, când aveam teme de luptă, el venea cu plutonul la compania noastră. Se legase o prietenie atât de strânsă cu compania noastră, că parcă toţi făceau parte din ea. A fost o întâmplare nenorocită, din care se vede inima lui bună. Vărul său, sergentul Popeangă, plecase într-o incursiune cu 3 soldaţi, dar a fost împuşcat mortal dincolo de reţele de un post înaintat inamic. Asta a fost cu o seară înainte. De-atunci el nu-şi mai găsea linişte. Ar fi vrut să vadă el cu ochii lui pe văru-său. De-aceea, aseară după ce a inspectat mitralierele, a plecat singur spre reţele, intenţionând să ridice corpul sergentului şi să-l înmormânteze. Când a apucat să-l tragă, un snop de mitralieră l-a izbit în piept în partea dreaptă. Moartea a fost fulgerătoare, prăbuşindu-se şi el peste aceleaşi reţele. A fost adus pe targă, cu sânge prelins din gură pe gât şi pe piept, la vale. De la întâmplarea asta am devenit toţi trişti. Cu domnul sublocotenent Şerban era bun prieten de la liceu… Observatorul companiei noastre spune că a observat dincolo de linia de tramvaie forfoteală mare de ruşi. Aleargă pitiţi pe jumătate, care cu mantaua pe el, care numai în veston, de colo până colo. Când cade vre-un proiectil de tun peste ei, dispar ca şoarecii în găuri. Cred că vom trece peste ei cât de repede. Până la ei ar fi cam două fugi zdravene. (1.400-1.500 metri). Numai bine ne-am mai dezmorţi picioarele. Noaptea din când în când strig eu, ori domnul sublocotenent:” Burlane, Băcane, se vede ceva, se aude ceva?”Îi aud cum tremură şi pe Băcanu înjurând. Burlan spune că dac-ajungem acasă ne dă câte o oaie cu miel, că are oi la Crasna.
Marţi, 14 octombrie. Până acuma avem vreo 8 răniţi din companie. Aseară a fost rănit în genunchi agentul plotonului 1. Noi din plotonul al 3-lea nu avem niciunul. Frig. Bate vântul amarnic de rece. Timpul s-a schimbat brusc şi toamna vine foarte urâtă. Genunchii mi-au îngheţat sloi. Azi-noapte am visat bine. Cred că azi vom avea vreo bucurie. E linişte la ora asta de dimineaţă. Numai câte o lovitură de brand mai fâlfâie peste noi. Aseară însă au căzut câteva lovituri de brand la 7-8 metri de gura adăpostului. Schijele vâjâiau a moarte pe de-asupra şi fumul a pătruns în groapă. Pământul s-a desprins de sus drept în ceafă. Dar ruşii mereu se predau, văzând că focul a devenit aşa de viu la noi. Chiar din prima zi trec la noi câte 4-5. Astăzi de dimineaţă s-au mai predat 11 dintre care 3 români din satele de pe aici şi 8 ucraineni. Spun că în Odesa evreii au început să dea foc la fabrici, iar pe de altă parte încep să fugă pe mare cu vaporul. Spun că aseară au fost aduşi din Odesa cei care acum se află în tranşeele din faţa noastră, în linia întâi. Declară că au văzut când au trecut să ocupe poziţia, câteva mitraliere instalate în spatele lor, la care stau politrucii. Asta i-a făcut să vină la noi. Mitralierele erau puse pentru cei care eventual ar încerca să dea înapoi. La batalionul I, unul dintre prizonieri strigă cât îl ţine gura: „Eu am trecut la români şi aici e bine! Haideţi şi voi, că plecăm acasă la casele noastre.” Unul din prizonieri povesteşte că au plecat de-aseară, dar au tot venit încet, încet, pe deoparte să nu-i vadă politrucii, pe de alta să nu-i împuşte ai noştri. Apoi arată unde au azvârlit echipamentul şi arma.
Miercuri, 15 octombrie. Am stat aproape o oră sub bombardamentul foarte violent al inamicului, care a început ieri, pe la orele 7. Loviturile cădeau câte 7-8 pe minut. Apoi au încetat. După asta, presimţeam ceva de foarte bine pentru noi. Imediat a venit ordin ca să predăm poziţia ocupată şi apărată de noi timp de 8 zile. Când notez acestea suntem mult înapoia liniei de luptă, pe opriri. Bănuim că am fost retraşi pentru o nouă misiune, care nu poate fi alta decât de atac peste trupele care au intrat în locul nostru. Păcat că am fost retraşi! Ne obişnuisem acolo. Când am predat poziţia îmi părea rău chiar, neştiind ce va fi cu noi. Cei care au venit să ne schimbe sunt mult mai puţini. Sunt din 92. Ne plăcea să facem pe vitejii faţă de ei şi că nu ne pasă de gloanţe. Aşa făcuseră şi ăi de dinaintea noastră cu noi. Cu cât eram noi de nepăsători, pe-atât erau ei de speriaţi. Aseară, tocmai când se dăduseră ordinele de pregătire, ne-a împuşcat mortal pe sergentul voluntar Cioenaru Ion, din plutonul 1 al D.lui sublocotenent Gogoloşu. El era cel mai expus cu grupa lui. Era un băiat foarte conştiincios. Tocmai când ţâşnea spre groapa ultimă pentru a inspecta dacă s-a ridicat muniţia, a fost lovit cu un cartuş dum-dum în mijlocul stomacului, spărgându-se în şira spinării.„M-au nimerit, fraţilor. Sunt împuşcat rău”, sergentul Cioenaru a vorbit încet şi domol, aşa cum vorbea el. Un sergent sanitar îl pansează, dar sângele curge val. „Mor, măi fraţilor, unde m-or îngropa pe mine!”, au fost ultimile cuvinte. Săracul! Era orfan de război şi-şi înaintase acte pentru angajarea în armată. Poate dorea ca să facă un trai mai omenos mamei şi surorilor lui. Este primul mort din compania noastră şi l-am plâns ca pe un frate… Plec cu caporalul Horia pe un drum care urca pe-o colină, printre mirişti. Pe-aici s-au dat lupte grele de 17 Mehedinţi, 2 Grăniceri, 11 Siret. Din loc în loc, căşti aruncate, rămăşiţe de măşti de gaze şi româneşti şi ruseşti. Un mort rus e aici în marginea drumului, cu câteva lopeţi de pământ de-asupra, parc-ar dormi pe partea stângă, cu mâna sub cap. Mai încolo, vetre de iarbă verde şi grâu răsărit frumos. Dacă observi bine pământul, încă se cunoaşte pe unde au fost bălţi de sânge. Feşe de tifon, cutiuţe de pansamente şi urme din corpul eroilor căzuţi: păr, efecte rupte, spintecate, bocanci sfârtecaţi, curele. Peste toate iarba creştea mai bogată şi mai frumoasă, ca din pământ îngrăşat cu îngrăşământ ales. Pe aici a trecut moartea şi vitejii în iureș!
În continuare autorul însemnărilor descrie operațiunile regimentului după ce au reușit să zdrobească rezistența inamicului în sectorul Dalnic, care fusese unul din avanposturile de rezistență ale acestuia, dinainte de Odesa. Bucuria că vor intra în Odesa îi face pe militari să dobândească noi energii fizice și sufletești, reflecțiile lui Mara fiind relevante aspura stării tuturor camarazilor săi. Pentru a completa tabloul bătăliei pentru Odesa, Mara descrie rețeaua de rezistență a rușilor în acest oraș, urmele acestei bătălii sîngeroase și starea jalnică a populației.
Haid’ la Odesa!
Joi, 16 octombrie. Începe ziua,foarte frumoasă. Spre Odesa nori enormi de fum. Observ că se studiază hărţile şi ofiţerii pleacă la ordin. Deodată ordinul de echipare completă cade ca ceva de mult aşteptat. Când au început ostaşii să-şi strângă curelele, mitralieriştii să pună samarele pe cai, toţi când ne întâlneam în toiul fierberii ne spuneam: ,,Haid’ la Odesa!” Nu ştiam încotro o luăm, dar era semnificativă invitaţia ca şi când am fi plecat la Tg.Jiu. La ora 9 şi jumătate am intrat în formaţia de apropiere. Auzim imediat că trupele care ne-au înlocuit au ocupat Dalnicul. Ne era mai mare necazul. Am stat noi în faţa lui în momente grele şi acum să-l ia 92 ! Apoi auzim că ruşii îmbarcă. Odesa a fost presată de părţi şi peste tot ruşii se retrag. Acuma deasupra oraşului e un imens nor de fum! Notez acestea în porumbi, unde ne vine şi masa de 12. O mâncare foarte bună. Suntem toţi voioşi de parcă am pleca acasă. Nu-i nici cald, nici frig. Febra bucuriei ne-a cuprins fără excepţie pe toţi. Până şi bieţii noştri camarazi bolnavi se înviorează. Trec trupele pe dreapta şi pe stânga în formaţie, ca nişte şiraguri de cocori. Se mişcă şi artileria în huruit şi fugă nebună, care o ia la goană înaintea noastră. Avioanele zbârnâie pe marginea oraşului şi antiaeriana nu mai trage în ele. Trece cavaleria în trap peste dealuri. Ne mişcăm toţi spre Odesa, parcă şi câmpul. Dăm în nişte semănături imense de trestie de zahăr. Trecem pe lângă adevărate stive de obuze de artilerie şi tuburi arse. Se ordonă încolonarea pe drum, mai întâi pe plutoane, apoi pe companie, apoi pe batalion. ,,Unde mergem, fraţilor? Ce-i asta?” Nu ştie nimeni să-ţi spună decât spre Odesa. Începem o adevărată goană. Trecem şi noi prin capul Dalnicului. Dăm peste şanţul anticar neterminat. Iată populaţie civilă, care râde. Unde a stat, Doamne, mai poate să râdă cineva când de atâta timp stă ca în iad? Un purcel paşte pe dunga şanţului şi nişte găini pigulesc iarba. Un reporter desenează ceva, apoi o ia la fugă după noi. Trecem o vale cu mare greu din cauză că nu era pod.
Doamne, câţi camarazi care au căzut n-au dorit această măreaţă zi!!! Câţi n-au murit cu numele „Odesa” pe buze!!! Ei zac acum în morminte de viteji, căzuţi cu gândul îndreptat chiar pe unde mergem noi acum. Pe aici ar fi trecut ei în iureş năpraznic, din17 Mehedinţi, din 2 Vâlcea, din 2 Grăniceri! Echipamentul, muniţia e grea, dar ostaşii morţi de oboseală îndeamnă. Stâlpii de telegraf sunt smulşi, câmpul e minat şi din loc în loc grămezi de mine scoase. Două fire de sârmă pe-o margine şi pe alta a drumului, arată ca să nu păşim peste ele, fiind minele încă nescoase. Iată pe-aici au fost comuniştii. Peste tot cai morţi, arme ruseşti făcute praf, furgoane cu roatele în sus, cărucioare de transportat răniţii cu pânza plină de sânge, azvârlite în şanţ. Apoi un mort de-al nostru. E un soldat de la Pioneri. Are „Cartea de asigurare” lângă el şi o scrisoare. Mai încolo, un căpitan şi un locotenent, unul lângă altul, morţi, acoperiţi cu o foaie de cort. Sunt ultimele jertfe pentru Odesa. Un căpitan cu barbă neagră ca a lui Mihai Viteazu, ne dă zor să mergem. Nu ştiu de la ce unitate e. Poate e de la Divizie. La ora 5 şi 20 minute am ajuns în marginea Odesei. Odesa, care a curmat vieţile atâtor camarazi, care a semănat atâtea cruci, a fost o legendă. O legendă şi o epopee. Acum Odesa îmi face impresia unei femei care în aparenţă e foarte frumoasă şi de necucerit, dar, în sfârşit, când a cedat, s-a spulberat legenda frumuseţii. E un oraş cu străzi nepavate în multe părţi şi pe mari porţiuni, contrar legendei că e un oraş cu străzi de marmoră. În centru numai dărâmături, case sfărâmate de bombe şi incendii, fabrici care ard, depozite devastate. Străzile dau aparenţe de necucerit. Peste tot au fost făcute cuiburi de rezistenţă, la colţuri de străzi arme automate care bat în toate părţile, baricade din saci de nisip şi rei-uri de cale ferată. Sacii de nisip formează amplasamentele armelor automate. Grosimea pereţilor acestor amplasamente este de 2-3 metri.Dacă s-ar fi dat lupte pe aici, mulţi şi-ar fi găsit sfârşitul. Ni se fixează locul de stat în margine, la mahala. Peste tot în cartierul în care ne-am oprit, se vede mizeria. Case mici, acoperite unele cu pământ, străzi cu praful de intră bocancul. Pe fiecare cocioabă însă, se află pusă câte o tablă înrămată, dreptunghiulară, cu geam, mărimea 40×25 cm.. cu numărul casei scris de-o palmă, cu numele străzii şi sus secera şi ciocanul încadrate de C.C.C.P. (S.S.S.R.) Se vede că în această podoabă consta raiul bolşevic. Populaţia e într-o stare jalnică. Aleargă pe câmp după cartofi, ceapă, porumb, nutreţ pentru vacă (numai una, unde şi unde). Am întâlnit o femeie moldoveancă cu o fetiţă, ducând câte-o pătură de foi de porumb în spinare. E foarte sărăcăcios îmbrăcată. Îmi spune, uitându-se în lături, geaba o asigur eu că acuma n-o mai aude nimeni, îmi spune că n-a existat de când cu bolşevicii să iei pâine fără cartelă, sau altceva. Nu căpătai mai mult de 1Kg. de pâine pe zi şi cartofi. Încolo lua statul şi juzii (evreii). Lângă o casă, doi soldaţi sovietici, unul cu manta foarte murdară, se uită surâzând la noi. Mă apropii şi dau mâna cu ei, întrebându-i ce-i cu ei. O femeie, a unuia din ei, suită în vârful unei grămezi de boarfe (perini, pături, scaune) îmi spune că ei nu fac nimic. Că s-au ascuns de frica bolşevicilor când s-au retras şi că vor să meargă acasă. Ei nu ştiu cum să-mi mulţumească că nu li se face nimica.(Va urma)
Dumitru Cauc
