Argumentum
Ab initio, aș vrea să precizez că ,,restituirile” pe care doresc să le fac cunoscute au pornit de la principiul Restitutio in integrum, cu utilizare mai ales în domeniul juridic, dar folosit în ultimile decenii și în alte domenii, din dorința aducerii la cunoștința unui public avid de cunoaștere a majorității determinărilor care au generat opera artistică, științifică sau istorico- literară, ca în cazul de față. Desigur, cei mai avizați dintre lecturanți vor încerca o balansare între intentio operis și intentio lectoris, eu , mărturisesc, nu fac altceva decât să ofer cititorului onest textul unui autor, pe baza căruia cititorii își pot formula opinii proprii, fie că aparțin unui homo studiosus de tip academic, fie că sunt ale unui homo faber sau homo ludens. Sunt conștient că pentru unii cititori textul le va oferi o imagine tip ,,covor”a realităților, pentru alții cele narate vor fi un material de analizat și de confirmări sau infirmări ale unor adevăruri, concepții, idei, supoziții etc. Cu certitudine, vor fi mulți și dintre aceia care vor privi cu alți ochi ai minții și ai inimii realitățile de ieri, trecutul nostru înveșmântat de foarte multe ori în haina deznădejdii, dar și ceea ce se derulează azi cu repeziciune în timpul lor. Cei nostalgici după vremurile în care umanismul moral și cultural erau efigia nobleței vor găsi în autorul acestor însemnări, căci despre însemnări din război este vorba, un izvor limpede care le va potoli cu siguranță setea. Dintre cei care se înscriu în paradigma lui Homo studiosus poate vor fi unii doritori să facă și o analiză semantică sau critică, codul secret după care o vor face aparținându-le, singurul cod în care am ales să ofer aceste restituiri a fost al sincerității admirative.
Selecția ,,restituirilor” este rezultatul lecturii noastre anterioare a acestora, făcând-o nu am dorit să intervenim cu nimic asupra sensului textului, așa cum și l-a dorit desigur autorul. De aceea nu vom face comentarii asupra conținutului anumitor părți din text, lăsând lectorii să le facă pentru sine după citirea acestuia. Ca în orice act de lecturare a unui text de asemenea tipologie, am încercat să facem selecția, în afara celei temporale, și în funcție de efectul social și de orizontul de așteptare al destinatarilor dintr-un anumit timp istoric. Sperăm să putem acoperi o parte din aceste așteptări. Dincolo de aceste considerente, rămâne cu certitudine redescoperirea unui gorjean înamorat de satul său ,,de pe Jii”, de țara la picioarele căreia ar fi vrut să îngenuncheze și pe care a respirat-o mereu pe câmpurile noroioase sau înghețate din Rusia Sovietică în anii 1941-1942, ca militar al armatei române, și în timp de pace, când spera că în ,,țara lui de mâine”, când ,,vor trece orașele prin sate”, indiferent de statutul social, vor cânta în cor ,,muncitor, țăran, cărturar, oier”, iar ,,munții de pâine vor fi ai noștri toți, Țară, izbăvită de nedreptăți și hoți!”. A fost o iluzie, speranță și un vis, așa cum este și acum!
Finalmente, la aceste considerații, precizăm că pentru Homo studiosus din Gorj, Ion Mara nu este un necunoscut, căci, distinsul om de cultură al acestor plaiuri, profesorul dr.Ion Mocioi, în anul 2003 a realizat, într-un volum, o antologie comentată a poeziilor acestuia, în prefața acesteia prezentând și biografia autorului. Noi acum nu facem altceva decât să întregim dimensiunea morală, umanistă, înaltul patriotism al acestuia și să oferim celor iubitori de istorie și lectură însemnările neoficiale de pe front ale unui militar din Regimentul 18 Infanterie Gorj, care a crezut în cauza pentru care România în vara anului 1941 a intrat în războiul antisovietic.
Restituind aceste ,,note” împlinim și o mare dorință a autorului acestora, care intenționase, la întoarcerea de pe front, să le publice la Editura ,,Gorjan” din București.
I.Plecarea din garnizoană
Sfârşitul lui septembrie 1941.
Aş începe Carnetul meu de campanie, dar nu ştiu cum. Stau cu el pe genunchi şi învârtind creionul în mână, mă uit la coperta lui alb-albastră. E legat bine în scoarţe şi filele sunt albe, albe. Parcă mi-e frică să încep să scriu.
Suntem gata de plecare. De două săptămâni de zile facem pregătirile. Ieri am fost pentru ultima dată în oraş. Azi-dimineaţă am întârziat de la adunarea companiei câteva minute.
Nu stau de mult la gazda din cantonamentul nostru dar ea plânge după mine. E o femeie de ţară, bătrână, cu două fete, care sunt emoţionate şi ele. Abia acum când mă echipez complet, văd că m-am dezobişnuit de echipamentul de campanie, de când am plecat din concentrările noastre din Ardeal. Aşez mai întâi hamul pe mine, apoi pe celelalte. Parcă sunt prea multe, dar toate sunt necesare. Rămân gazdele în capul tinzii, cu mâna la gură, iar eu o iau grăbit, ca să-mi ajung compania care se aude mărşăluind
Când sunt între ai mei încep să-mi treacă prin cap gânduri, gânduri de plecare. Păşim voioşi în aerul dimineţii prin satul încă adormit. Din când în când pe la porţi ne ies înainte femei, bărbaţi. Nu ştiu ce să ne spună: ,,Să veniţi sănătoşi…să ne vedem cu bine, maică! S-aveţi curaj, bă!” Noi am vrea să strigăm tare, să audă toţi, toată lumea: ,,Plecăm pe front. Nu ne temem!” Aşa cum mergem, cu toate armele, cu caii noştri, cu puştile mitraliere, cu raniţile noastre, cred că nimănui nu i-ar mai trece prin cap să se despartă de companie, să mai amâne plecarea, ori să rămână din marş. Pentru nimic în lume n-am mai rămâne, când ştim că ne pleacă ai noştri, compania noastră.
Ne învârtim la gară în sus în jos, pe lângă grămezile de materiale ale companiei; aşteptăm să ne vină rândul de îmbarcare. Soldaţii s-au întâlnit cu ai lor de-acasă, care au auzit de plecarea noastră şi au venit cu noaptea-n cap la gară, vorbesc, râd, mănâncă de toate: struguri, pui fripţi, mere, beau vin, must, se sărută cu fetele, îşi mângâie mamele. Se simt bine în uniforme, echipaţi de război, cu căştile aşezate frumos peste raniţă. Totul e nou, de la ciorap până la foaia de cort. Domnul Slt.Şerban, comandantul nostru de ploton văd că e emoţionat. Stă pe un balot de fân şi ca să nu observăm că-i emoţionat, glumeşte când cu unul, când cu altul.
Ne vine rândul la îmbarcat. Parcă numai o clipă a ţinut îmbarcarea. Acuma ne-am urcat toţi în vagoane şi trenul parcă pluteşte liniştit pe-o mare de oameni, o mare de lume, revărsată de-o parte şi de alta, inundând, până departe liniile şi mica gară jerpelită şi săracă. Mai ales marginile acestei mulţimi, se zbat de parc-ar fi nişte valuri în fierbere. Mame cu peşchirele albe pe cap, fete îmbrăcate în toate culorile, dar mai ales alb şi negru, ţărani cu nelipsitele căciuli negre, cu pălării de toate felurile, copii, orăşeni aşteptau cu nerăbdare parcă, pornirea noastră de-a lungul şinelor lucitoare, care se pierdeau departe spre miază-zi, ca nişte fire lucitoare, subţiindu-se.
Mă uit şi eu dintr-un vagon larg, vagon-bou, cum îi spun ai noştri, mă uit la această lume. Nu aveam pe nimeni care să mă petreacă, aici în orăşelul de garnizoană, dar căutam să descopăr măcar o faţă cunoscută. Muzica Regimentului de Dorobanţi din care făceam parte cânta un cântec stupid, de lume., ”Unde-s bănişorii mei”, apoi marşul”Treceţi batalioane române Carpaţii” şi trenul porneşte încet. Un jelit s-a ridicat de-odată în văzduh, amestecându-se totul: tobe, goarne, clarinete, strigăte, urale de soldaţi, huruit de roate, fluierat de locomotivă, ca într-o muzică ciudată, fantastică, cu adevărat fantastică
Călătoresc strâns între uniforme care miros a naftalină şi unsoare, sufocat de curele, haina groasă, fum de ţigări proaste. E cald. Soarele dogoreşte câmpiile, luncile, aprinzându-le în văpăi. Şi trenul nostru lung, gemând de ostaşi, căruţărie, cai, armament, aleargă pe aceste lunci, printre holde. De pretutindeni aleargă copii, femei, când văd trenul militar. Prin toate staţiile lumea rămâne plângând. Apoi pe măsură ce ieşim din judeţul nostru, lumea începe să devină din ce în ce mai rară. Rămâne în urmă judeţul nostru, cu oamenii lui, cu dealurile departe în fund, cu munţii lui cenuşii-albaştri, învăluiţi în ceaţă. Nu-mi vine să cred că aceasta e altceva decât o călătorie obişnuită, o manevră de toamnă sau o plecare pe zonă, spre hotarele Ardealului, aşa cum am mai fost.
……………………………………………………………….
De patru zile mergem. Am cam obosit…dar mergem.
În dimineaţa asta intrăm în Basarabia. Suntem la Reni. Cum treci podul peste Prut, aruncat în aer, miroase a scrum şi a pârjol. Pe noapte, Dunărea curge liniştită, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut. Trenul stă mai multe ore în gară. Ostaşii noştri aleargă veseli spre Dunăre, cu bidoanele, cu gamelele, după apă.
……………………………………………………………….
Mai încolo, gorjenii noştri cum sunt ei gospodari, care şi din piatră seacă fac ceva, se uită cu jale la amar de grâu şi de orz care îţi face impresia că fumegă încă.
E o suprafaţă de câteva mii de metri patraţi pe care stă o pătură de scrum de o grosime de 1–2 m. de orz şi de grâu ars. Mai încolo, un şir de care încărcate cu saci aşteaptă să fie descărcate. Intrăm în vorbă cu localnicii care stau pe lângă cai, aşteaptă să le vină rândul la descărcare.
– Cum aţi trăit pe-aici, bade, cu sovieticii ?
După ce omul se asigură, parcă să vadă dacă nu-i cineva să-l audă, spune:
– Rău, domnule, rău!
– Când au plecat, au luat dintre Dvs. cu ei?
– Atunci n-au prea luat, dar au dus destui până aci. De la noi cred că au dus vre-o 4000 de oameni din 13 mii câţi are Renii. Veneau noaptea, nu ştia nimeni când îi ridicau. Dimineaţa când ne sculam, vedeam santinela la poarta lui badea Ştefan:
– Bre, au dus pe badea cutare…
– Unde l-a dus, Dumnezeu ştie!
Unii au fugit de frica războiului cu sovieticii, dar după câteva săptămâni au venit înapoi.
– Dar armată a fost aici?
– Da, a fost colo în cazărmi.
– Făceau instrucţie?
– Făceau zdravăn, dar nu aveau comandanţi ruşi, numai jidani(1) . Cu soldaţii nu puteai vorbi, fiindcă nu aveau voie să vorbească. Ei nu aveau voie să iese niciodată între oameni, pe stradă. Stăteau prin păduri aproape tot timpul zilei, pe sub pomi, pe câmp prin vii.
– Dar bucate aveaţi?
– Am fi avut dacă nu ne-am fi scris la colhoz (2) . Cine nu s-a înscris a fost luat de-acasă. Mie mi-au împuşcat calul că n-am vrut să mă înscriu.
Spuneau femeile mai bătrâne că ne-am dat părul la colhoz.
– Prăvălii erau?
– Erau, dar era foarte puţină marfă. Trebuia să aştepţi de dimineaţa până către amiază ca să-ţi vină rândul să cumperi, dar şi atunci cu mare grijă căpătai ceva abia.
– Dar ofiţerii nu vorbeau cu Dv.?
– Spuneau că atâta libertate n-au văzut niciodată şi atâta bogăţie. Când au văzut rusoaicele lor ghetele şi îmbrăcămintea din prăvălii, alergau care mai de care să cumpere.
– Atâta belşug este aici! În Rusia chiar dacă ai umbla oricât, nu poţi să cumperi fiindcă nu este marfă.
– Ofiţerii când au venit erau slabi, dar când au plecat erau graşi. Rusoaicele care au venit de dincolo au început ca să bea zdravăn. Mai încolo au început şi bărbaţii lor, sovieticii. Beau vin de parcă nu mai văzuseră în ochi. Când ne-au văzut pe noi cum mâncăm de bine şi de mult şi cum bem băutură, s-au mirat spunându-ne că de unde avem dreptul ca să luăm atâta.
– Apoi, am muncit, bre, şi cumpăr pă bani, oricât vreau!
– E, asta nu-i la noi!
Mai pe urmă s-a schimbat treaba. Au venit prezidenţii cu colhozurile, iar noi n-am mai putut să ne apropiem de-o pereche de ciubote. Am ajuns în ochinci toţi, zise omul arătându-mi în adevăr pe toţi cei de faţă care aveau opinci subţiri de piele de porc.
……………………………………………………………….
După ce Regimentul 18 Gorj ajunge în Basarabia, însemnările lui Ion Mara vor fi făcute în fiecare zi, începând cu 27 septembrie 1941. Precizăm că, în conformitate cu Ordinea de bătaie a Regimentului, la plecarea în campanie, Ion Mara făcea parte din comandamentul Companiei a 5-a, din cadrul Batalionului 1, fiind ,,Încheietor-plotonier rezervă”.Așa cum vom vedea în ,,însemnările” publicate în numerele viitoare ale cotidianului, acesta va descrie atât stările sufletești și psihologia omului de pe front, cât și evenimentele militare, cu multe detalii, ca unul care avea acces la informații și ca participant direct la acestea. (Va continua)
Dumitru Cauc
(1) – În tot textul autorul însemnărilor folosește în loc de cuvântul ,,evreu” cuvântul ,,jidan”, dar ca și-n cazul cuvântului ,,țigan” nu o face în sens depreciativ, în epocă majoritatea populației românești îi definea pe acești minoritari cu termenii de mai sus(n.n.)
(2) – În text apare forma ,,colhăz”(n.n.)
