Cu aceeași limpezime a gândului și a inimii, pentru gorjenii iubitori de adevăr, înțelepciune și frumos, deschid astăzi o carte așezată de curând pe rafturile bibliotecii mele sufletești. Cu siguranță, cei mai bucuroși să o descopere vor fi cei care, în aceste vremuri de haos axiologic și emoțional, depășesc treapta orgoliilor mărunte, celebrând frumosul. Iar cartea pe care împreună o deschidem este o pledoarie pentru armonie, pentru frumos, deoarece Constanțiu Mara, fiul învățătorului și poetului Ion Mara, gorjeanul ,,cu dor de jii”, este răsfățat din plin de muze. Cum este și firesc, înainte de a-l cunoaște în grădina ocrotită de muze, vom încerca să-i descoperim originile și căile bătătorite de domnia sa pentru a urca Olimpul.Constanțiu Mara s-a născut în ziua de 20 noiembrie 1937, în Ineu, județul Arad, părinții săi fiind Iulia și Ion Mara. Copilăria s-a derulat în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial. La vârsta de 4 ani a trăit, alături de mama și fratele său Zamfir, tristețea prilejuită de plecarea pe front a tatălui. Clipele acelea grele vor fi consemnate și de Ion Mara în ,,Însemnări din campanie”: ,,Acum când văd sigur unde mergem, am timp să mă gândesc mai mult la mine, la soarta mea. Când am plecat din Târgu-Jiu am scris două scrisori: una pentru Iulia şi alta pentru copiii mei: Puiu şi Zamfir, pe care le-am lăsat în geamantan, spre a fi găsite dac-o fi să nu mai vin acasă. Sunt trist aproape ca niciodată în după amiaza asta.” Constanțiu Mara a fost martorul frământărilor și temerilor populației Aradului și a împrejurimilor acestuia în timpul războiului și după: ,,Vacanţele toate le petreceam la Ineu, la bunicii materni, moşu şi baba, cum le spuneam, cum se spune în partea locului. Eram acolo în timpul ofensivei maghiare a lui Szilasy. La Ineu erau Cazărmile Şcolii de ofiţeri construite de Carol al II-lea. Din casa bunicilor, am văzut cum a ars grâul adunat la arie pentru treierat. De asemenea mai multe nopţi se vedea cum arde fabica Astra și cartierul gării din Arad, bombardate de americani. Un avion argintiu îl vedeam căzut lângă Sântana, îl vedeam din tren. Pe urmă am văzut piloţi americani pe bulevard în Arad cu pistoalele ca nişte cowboy. În timpul bombardamentelor, un timp, eram la Arad şi ne retrăgeam în adăpostul din pivniţa casei, cu acces şi din stradă. A doua zi scoteam, cu briceagul, schije din pereţii caselor „pentru colecţie” cu prietenul Gyuri Stanciu, al cărui tată a murit la fabrica Astra. Aveam tot felul de colecţii. În timpul războiului stăteau la noi „în gazdă” băieţi din sate care învăţau la Liceul Moise Nicoară, astfel alimentele de bază ne erau asigurate”.
Referindu-se la influența copilăriei asupra evoluției sale, Constanțiu Mara spune: ,,Anii copilăriei sunt preţioşi. Coplilăria mea, într-un fel dublă, şi la oraş şi la ţară, sub auspiciile extrem de binevoitoare ale familiei, a determint o oarecare nehotărâre în scrisul meu, nu numai temele, dar şi limba. Acum scriu uneori înadins cu vorbe din Banat-Crişuri şi le dedic lui Vlad Delamarina. Cu pictura a fost mai ușor.” Încă din copilărie, ca și tatăl său, s-a simțit ancorat spațiului existențial, logodindu-se cu cele mai sensibile ascunsuri ale acestuia. Centrul acelui spațiu existențial era ocupat de părinții și bunicii săi, fiecare în felul lor punându-și amprenta asupra dezvoltării sale. Sensibilitatea, rostirea adevărului, iubirea față de natură, frumosul, puritatea sentimentelor, lucrul bine făcut și dragostea față de rădăcini le datorează acestora: ,,Cred că un anumit simţ al adevărului l-am luat de la amândoi părinţii. <Adevărul iese la iveală ca untdelemnul în apă>, îl auzeam spunând pe tata. Mama a fost un model de hărnicie, promptitudine. Simţul de observaţie îmi rezultă din povestirile mamei de pe când aveam doi ani. Era Diriginta poştei din Mocrea, un sat la 4 Km. de Ineu. De aici baroneasa de Soimos îi trimitea vin ministrului Esterhazy la Paris. Veneau la oficiul poștal mulţi militari şi unii mă luau în braţe. Uneori arătam cu degetul pe umărul celui care mă alinta şi ziceam: ”tu ai ’eu” sau „tu nu ai ’eu”. Făcusem distincţia între gradaţi şi soldaţi simpli. Tot din acea vreme, altă întâmplare: mama şi Lenuţa se agitau cu mături în mână prin casă să prindă un şoarece. La un moment dat, aplecat sub pat, le-am spus: „mă mama, are şi coadă!”
Constanțiu Mara a avut un Eden al copilăriei, acesta fiind satul unde trăiau bunicii: ,,Bunicii lucraseră în prima tinereţe la fabrica de mobilă din Ineu. Acum erau ţărani cu puţin pământ din reforma liberală, ce vor mai fi cumpărat şi o mică vie, în dealul Mocrii , pe versantul dinspre Ineu. Această vie, cu cinci rânduri de butuci, piersici răzleţi, un păr, sus în capul viei şi un nuc, jos, lângă colină, au fost paradisul copilăriei. Tata, peste tot unde mergeam împreună, la vie, la Criş, la holdă, căuta să mă apropie de plante, flori, arbori, natură în general. La Arad, seara ne citea din Creangă sau Ispirescu. Plângeam a doua zi fiindcă adormisem înaintea fratelui meu şi îmi garanta că citeşte mai departe de unde rămăsesem eu. Mi-amintesc că m-a lăudat când i-am citit o „compunere” despre primăvara pe Mureş.” După finalizarea cursurilor școlii generale, urmează liceul ,,Moise Nicoară” , primul liceu românesc de băieți din Arad. Liceul, cu arhitectura sa ,,neoclasică, maiestuoasă și echilibrată”, cu săli de curs grandioase, pe pereții cărora te intimidau tablourile unor mari personalități culturale și științifice, cu amfiteatre, sală de gimnastică și sală de festivități, cu profesori pedanți, dar foarte apropiați de elevi și interesați de achizițiile dobândite de aceștia, i-a dat aripi tânărului Mara, profesorii contribuind din plin la acesta. Unii dintre ei l-au impresionat profund: ,,Profesorul de limba română Gh. Pălincaş, care a fost şi dirigintele clasei, a fost extraordinar, nu numai în prezentarea clasicilor noştri, dar şi a noţiunilor de bază ale stilului şi a figurilor de stil în literatură, dar şi în recomandarea comportamentului (de ex.„ nu puneţi niciodată mâna pe biroul celui la care mergeţi în audienţă”, „ nu vă sprijiniţi de pereţi” „nu spuneţi ce nu ştiţi”etc). La istorie erau Eduard Găvănescu şi N. Şoneriu (diploma „magna cum laude” la Viena). Casele unde au locuit ar merita, ca medalie, numele lor scris comemorativ. La chimie, altă somitate Popescu-Bălăneşti. Noi, ardeleni, făceam ochii mari când ne scotea la tablă şi întreba: „de unde eşti de pământ?”, până am învăţat expresia, dar speriaţi tot rămâneam. La Gimnastică A.Pop, terminase ANEF-ul la Bucureşti şi era obligatoriu echipamentul tricou alb şi chiloţi negri cu dungă roşie”. În anii liceului realizează pe deplin că în el sălășuia spiritul creatorului, muzele răsfățându-l din plin cu darurile lor, și-n acest caz un rol important avându-l profesorii: ,,În vederea examenului la arhitectură am fost înscris la Şcoala populară de artă. Meşter mare era Ştefan Soos, sculptor, pictor, dirijor, cu şcoală la Budapesta şi Viena. După primul desen pe care l-am făcut (un ornament-frunză de acant) s-a uitat la desen, m-a cântărit din privire şi a zis: „tu vei fi pictor” Aici ne-am întâlnit şi am rămas prieteni pe viaţă cu N.Adam şi A. Eberwein, sculptori. Tot aici a fost prof Valentin Stache, care venise de la institutul din Cluj. Trebuie amintit şi pictorul Chirilovici care trecuse pe la Baia Mare, şi insista pe îndrăzneala de a colora, chiar dacă cu culori puţin mai tari decât cele pe care le vezi. Oricum, ,,din acel timp am rămas cu curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte toate tehnicile de exprimare”. Deși părinții săi ar fi dorit ca el să urmeze arhitectura sau filologia, descoperind în sine pulsul creației, Constanțiu Mara se hotărăște să urmeze cursurile Institutului de Arte ,,Nicolae Grigorescu” din București, pe care le-a absolvit în 1964, cu ,,o întrerupere forțată de doi ani”. Pentru că tatăl său fusese scos din învățământ, autoritățile comuniste ale timpului imputându-i activitatea din perioada când a contribuit la construirea școlii și a bisericii din Colonia Train, de lângă Ineu, studentul Constanțiu Mara fost trimis ,,pentru reeducare” pe șantier. A fost reprimit la cursuri datorită intervenției unor profesori de la Institut: P. Dumitrescu, A. Szobotka si G. Labin. După revenirea la cursuri, studiază în continuare cu ,,maeştrii” Paul Miracovici, Gheorghe Popescu, Catul Bogdan. Rezultatele obținute ca student l-au propulsat ca asistent universitar al profesorului Costin Ioanid, la catedra de arhitectură monumentală. Frecventează şi, apoi, predă cursuri practice de specializare în vitralii şi mozaic, la şcoli particulare din Roma si Florenţa. Susţine conferinţe la Institutul Francez din Stockholm şi la asociaţii româneşti din Stockholm, iar între anii 1972-1974, prin concurs(,,Nicolae Grigorescu”), este bursier al Academiei Române, în Italia și Franța. Având pe linie paternă rădăcini în Gorj, Constanțiu Mara descoperă de timpuriu pe marele sculptor român Constantin Brâncuși. Hazardul a avut și el un rol în prima întâlnire a viitorului om de artă cu operele marelui titan de la Hobița: ,,Despre Brâncuşi mi-a vorbit prima dată tata. El ştia, aşa se spunea atunci, că ar fi fost încă o masă, în afară de „Masa Tăcerii”, aşezată pe acelaşi ax, după ce treceai de „Columnă”, o masă doar cu trei scaune, a celor întorşi sau a „Treimei”. Cu adevărat am văzut acest ansamblu, într-o noapte de vară. Eram student când, drept pedeapsă, am fost trimişi în practică de vară, cu studenţii de la pictură, la Ţicleni, să cunoaştem munca la sonde. Secţia pictură monumentală s-a dus la Gura Humorului, să vadă frescele Mânăstirilor din Bucovina. Am ajuns noaptea la Târgu Jiu şi ne-a condus Florin Mitroi, care era craiovean şi cunoştea locul. Pe urmă am revenit”. Prima lucrare publică a realizat-o chiar în anul absolvirii (1964), la Conservatorul „C.Porumbescu” din Bucureşti. Arhitectul S.Sădeanu organizase holul sălii de spectacole-concerte, punându-i la dispoziţie un perete placat cu travertin. A realizat o decoraţie cu decupaje în tablă de fier de 3mm. aplicate pe acel perete. Ulterior, imaginea a folosit-o pentru coperta cărţii de poezii „Quaderno italiano”. Despre expozițiile personale acesta mărturisește: ,,Prima expoziţie personală am amânat-o deoarece o voiam foarte complexă, cu vitralii, picturi, gravuri, sculpturi”. Un moment important în evoluția sa l-a constituit anul 1980, când se hotărăște să părăsească România. După cum ne-a precizat domnia sa, decizia de a părăsi România a fost luată pentru că a observat că i se pun piedici în dezvoltarea sa profesională. Și-n acest caz, alături i-a fost mereu familia Mara și apoi familia dobândită prin căsătoria cu Anca Popescu-Greaca. Noua lume în care a intrat a fost binevoitoare. Distinsul om de artă se confesează: ,,După sosirea din ţară am găsit repede apartament de închiriat. La Stockholm am găsit atelier şi a doua zi am instalat telefon. În fiecare vacanţă şcolară de vară a băieţilor, Ion şi Luca, plecam în Sudul Europei (Franţa, Italia, Grecia, Spania). Pentru asta plecasem de acasă”. Deși în Suedia sistemul de impozitare al venitului nu-i avantajează pe pictori, aceștia intrând în categoria producătorilor, a avut şansa să i se aprobe propunerea restaurării catedralei Catolice „Sf..Erik” din Stockholm, paroh fiind Johannes Koch, care în tinereţe făcuse studii de sculptură. Apoi a început o colaborare fructuoasă cu atelierul de vitralii al lui Hasse Kuhn. Unul dintre binefăcătorii săi a fost Lucia Pallavicini, directorul Institutului Cultural Italian, care în afară de colaborarea cu Institutul l-a recomandat Galeriei Togheter, unde a organizat două expoziţii. În anul 1986 a primit cetățenia suedeză. Începând cu anul 1973, a avut peste 30 de expoziții personale dintre care amintim pe cele din Roma, Florența(Italia), Luleå, Stockholm, Strängnes, Norköping, Umeå(Suedia), Oslo, Halden(Norvegia), Lausanne(Elveția), Tondela și Mertola(Portugalia). De asemenea, a organizat mai multe expoziții de pictură la diferite Institute culturale(2006- Expoziţie de pictură la Institutul Cultural Italian din Stockholm, 2007 și 2012- Expoziţii de pictură la Institutul Cultural Român din Stockholm, 2017- Expoziție la Institutul Cultural Italian, Stockholm, cu ocazia prezentării volumului de poezie «Ovidius – il ritorno a Roma»., 2020-expoziție la Centrul Cultural Român din Stockholm.
Opera omului de artă cu rădăcini paterne în ,,Gorjul istoric și pitoresc” este vastă, dintre cele mai cunoscute realizări amintim:
a.Lucrări în arhitectură:
Frescă: Biserica Italiană, Bucureşti, Catedrala Catolică Sf. Erik, Stockholm.
În 2004 a proiectat Capela Misericordia, în interiorul catedralei și tabloul Sf. Erik. De asemenea, a realizat confesionalele din lemn din Catedrala Catolică Sf. Erik Stockholm.
Mozaic: Institutul Meteorologic Bucureşti (grup), Institutul Politehnic Braşov (grup), San Nicandro Garganico, Italia.
Vitralii: Biserica Sf. Andrei, Biserica Sf. Nicolae Rahova, Biserica Italiană Bucureşti, Casa Tineretului din Târgovişte, Biserica Catolică, cripta, Stockholm, Biserica Catolică Luleå, Biserica din Kräcklinge Örebro, Castelul Heringe, Suedia, Biserica din Civitella del Lago, vile în Lariano Italia, Ambasada Română şi Reşedinţa Episcopiei Române din Stockholm, case particulare în Suedia.
Lucrări în metal: Conservatorul ,,C. Porumbescu” Bucureşti, fier sudat, vile în Lariano Italia, fier forjat. În anul 2006 a realizat relief în bronz «S. Celibidache» la Berwaldhallen, sala orchestrei simfonice radio Stockholm, Statuia Sf. Fecioare Maria, Catedrala Catolică, Sf. Erik, Stockholm, Suedia.
Gips colorat: «Sf. Fecioară Maria cu pruncul Isus», biserica St. Olof, Täby, Stockholm.
Restaurări: Templul Coral Bucureşti, vitralii, Palatul Ghica-Tei Bucureşti, vitralii, Biblioteca Universitară Bucureşti vitralii, Biserica Italiană Bucureşti pictură murală, Catedrala Catolică, Sf. Erik, Stockholm, decorație murală şi sculpturi, Biserica Santa Croce în Flaminio Roma, vitralii.
Referințe bibliografice despre domnia sa se găsesc în mai multe lucrări și dicționare de specialitate (Octavian Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, 1973, Giani Olivetti, Quaderni monografici, editura Candelaio Firenze, 1983, Konstnärer i Stockholm, editura Gunnel & Kjell Swärd, 1984, Ionel Jianu, Romanian artists in the West, 1986, Dictionnaire critique et documentaire des peintres, sculpteurs, dessinateurs, Bénézit, 1999).Cu toate că a încercat să îmbine rădăcinile sale sufletești și culturale, profund românești, cu spiritul țării care l-a adoptat, a fost dificil să găsească ,,frați sufletești”, pentru că sistemul de referinţe l-a simţit oarecum diferit. În această privință Constanțiu Mara mărturisește: ,,Pe lângă problema personală „în căutarea unui stil” este faptul că ceea ce văd eu în pictura italiană este diferit de ce vede un suedez. Trece un timp să găseşti „fraţii sufleteşti”. Este foarte greu să-ţi refaci confortul, sprijinul spiritual de acasă. Aceste oscilaţii, căutări de echilibru, cred (sper) să se vadă în poeziile mele”. Constanțiu Mara a fost răsfățat din plin de muze. Dacă răsfățul muzei Euterpe era completat de datul genetic, tatăl său fiind la rându-i răsfățat de aceasta, muza Calliope i-a dat târcoale păstrând față de aceasta o ,,distanță admirativă”. El numește această ,,distanță admirativă” un noroc, deși a încercat să facă muzică, la insistențele tatălui său. Cu sensiblilitate și mult realism, Constanțiu Mara se confesează: ,,Tatăl meu, ca învăţător cânta la vioară. Pe la 9-10 ani am urmat, deci, lecţii de vioară la Conservatorul din Arad. Fratele meu Zamfir, după un an la pian a renunţat (el la pian, dar şi pianul la el!). Zamfir a fost un excelent jucător de fotbal, coleg de echipă la UTA şi prieten cu Ienei, aleşi amândoi pentru naţionala de juniori, dar fratele a fost curând trimis acasă, din cauza „dosarului”, de care am luat şi eu cunoştinţă mai târziu…
Luam cu mine vioara în vacanţă la Ineu şi mai exersam. Hora „La Banul Mărăcine” o ştiam pe dinafară. Domnul Iuliu Burigan înjghebase o mică orchestră simfonică şi repeta Mica serenadă de Mozart. Deşi i-am spus că nu am trecut de poziţia a III-a m-a luat la repetiţii şi m-a pus în grupul de vioara II-a., între ceilalţi. Am început odată cu orchestra, dar destul de repede am rămas în urmă, nu mai ştiam pe unde eram şi vecinul întorcea foaia. Dar simţul „estetic” nu m-a părăsit. Trăgeam cu ochiul la vecin şi plimbam arcuşul pe deasupra, să nu stric imaginea de ansamblu. Deci apogeul a fost că am cântat, parţial, „Eine kleine nachtmusik” în sala mare a restaurantului Şeran din Ineu. (Castelul Rackoczi era semi abandonat, abia acum, se zice, că va fi restaurat.) De altfel, din liceu ascult muzică simfonică. Profesorul Ageu ne trimitea, gratis, la repetiţia generală a Filarmonicii. (înfiinţată pe când era primar prof. Pălincaş). Pe urmă m-am împrietenit cu Alfons Vezoc, foarte bun violonist, de vârstă apropiată mie, picta şi ne întâlneam la şcoala de desen”. Muza Euterpe a fost mult mai darnică. A publicat poezii, proză, eseuri în reviste precum «ASTRA» Braşov, revista de arhitectură «Octogon» din Bucureşti, «Viaţa Transilvaniei» din Cluj, «Arca» din Arad, «Foaia românească» şi «Candela Nordului» din Stockholm, Revista «Itaca»,din Dublin, Irland. În anul 1984 poeziile sunt culese în volumul. «Quaderno Italiano», apărut la Firenze(Italia), ulterior(în anul 2012), fiind tradus în suedeză. În anul 2017 la București i-a apărut volumul de poezie «Ovidius – reîntoarcerea la / il ritorno a / Roma», ediţie bilingvă. Cum am putea să încheiem mai bine cititul acestei cărți decât apelând din nou la cronicar. În această ,,preasubțire și scurtă vreme trăitoare”, Constanțiu Mara a înțeles că, ,,o faptă, ce-ţi rămâne, bună, te lăţeşte”. În același timp, este conștient că ,,suptu vreme stăm, cu vreme ne mutăm viața, /Umblăm după a lumii înșelătoare față”. De aceea, îi este greu să ofere tinerilor de astăzi un sfat, reticența venind din tot ce se întâmplă sub ochii noștri: ,,Văzând în toată lumea, dar mai acerb la noi, goana după câştig, pot eu să dau sfaturi? Doar generalitatea să-şi urmeze vocaţia, să-şi descopere zeii tutelari. Care mai sunt idealurile tinerilor de azi, când în toată lumea s-au pierdut, s-au falsificat valorile fundamentale? Cred că este foarte greu într-o societate care a transformat casa pictorului Luchian şi casa „Sămănătorului” lui Iorga în restaurante. Socotind câte lucrări de pictură sau decoraţie murală (unele cu clădire cu tot) s-au pierdut, concluzia este că trebuie să faci foarte mult cu speranţa să rămână ceva.”Ca și acum o sută de ani, Jiul curge liniștit la vale, ducând cu el grijile și dorurile oamenilor. Lângă schitul Strâmba-Jiu dăinuiește cișmeaua, la locul ei fiind și poiana, unde cândva fugeau cerbii, care abia atingeau vârful ierbii. Au scăpat de securea timpului și câțiva nuci bătrâni și prea puțini goruni seculari. Vremea pe toate le-a primenit. Alte timpuri, alți oameni, alte idealuri. Și-n urma tuturor se așterne uitarea. De căsuța aceea micuță a ,,Mărgănoaiei”, cine-și mai amintește? De atâtea mii de căsuțe de prin toate coclaurile noastre, cine? Poate tu, cititorule de cărți folositoare, vei lăsa poveștile despre roboți și vei căuta în tine satul tău, rădăcinile tale, așa cum m-am străduit și eu restituindu-vă aceste două cărți de suflet.
Prof.dr.Dumitru Cauc
