Parlamentul României a decăzut în aşa hal încât este locul unde aproape nu se întâmplă nimic. Mai ales nimic bun, adică în folosul naţiei care a dus parlamentarii acolo, prin votul ori plictisul alegătorilor. Nu mai departe de ieri, anunţată cu surle şi trâmbiţe, o moţiune a opoziţiei a fost ca şi cum n-ar fi fost.
Apelul parlamentarilor PNL şi UDMR de a cere guvernanţilor prin moţiunea de cenzură intitulată „Guvernul PD-L – PSD a hotărât: decât muncă fără rost, mai bine puţin şi prost” să-şi dea demisia şi să plece acasă, transmiţând indirect parlamentarilor puterii că pot să taie „nodul gordian” al Coaliţiei a rămas, cum era de aşteptat, fără ecou. Practic, moţiunea de cenzură a fost respinsă.
Chiar dacă iniţial, moţiunea de cenzură fusese semnată de 121 de senatori şi deputaţi ai PNL şi UDMR, lucrurile au stat cu mult mai prost decât se aşteptau iniţiatorii. În plenul Parlamentului s-au aflat, la a doua citire, după aceea de lunea trecută, nu mai puţin de 336 de parlamentari. Ea ar fi trebuit să întrunească 236 de voturi, spre a trece şi a cădea Guvernul, adică jumătate plus unu din numărul total de 471 de parlamentari.
Şi de-o parte şi de alta, declaraţiile dinaintea votului au semănat cu acelea ale unor cocoşi care se-nfoaie în pene şi cântă un cucuriguuu de temut pentru adversari. Premierul Emil Boc nu s-a prea sinchisit şi a declarat în plenul Parlamentului că moţiunea de cenzură a PNL şi UDMR pe legea salarizării unitare este, vezi Doamne, „o auto-moţiune îndreptată împotriva iniţiatorilor acesteia”.
Majoritatea criticilor aduse de opoziţie nu ar fi altceva decât „critici aduse vechii guvernări”, care „nu a avut capacitatea să promoveze astfel de proiecte de lege”. Ba şi mai explicit, s-a mai afirmat că „Moţiunea este îndreptată, de fapt, împotriva incompetenţei dumneavoastră”. Că o fi sau nu o fi aşa, rămâne de văzut. Dar acuzele primului ministru, Emil Boc, prea seamănă cu ale tuturor guvernelor post-revoluţionare care nu se mai dezbară de meteahna de a da vina pe guvernările precedente şi pe greaua moştenire.
Nici preşedinţii partidelor de opoziţie n-au avut certitudinea reuşitei demersului prin care doreau doar să „sâcâie” partidele de la putere. Scontau, totuşi, pe dezbinarea acestora şi pe culegerea unor voturi răzleţe din partea unor parlamentari nemulţumiţi, deşi se aflau la putere. Numai că, ambele partide din Coaliţie, şi PD-L şi PSD, declaraseră anterior că luaseră, parcă la unison, decizia „de a nu vota moţiunea”.
Chiar nu s-a discutat nimic dintre argumentele opoziţiei. Nici măcar paragraful prin care în moţiune se arăta că „Prin acest act normativ, coaliţia PSD – PD-L încurajează nemulţumirile sociale şi promovează discriminarea între diversele categorii de personal bugetar”. Cum parlamentarii PSD şi PD-L au fost prezenţi în păr, fără să se sinchisească de argumentele opoziţiei, bazându-se doar pe zdrobitorul lor procent de peste 70%, moţiunea a murit.
Şi totuşi, nici parlamentarii opoziţiei nu au fost solidari până la capăt cu propriile semnături date pe textul moţiunii. Dintre cei 121 de semnatari – senatori şi deputaţi PNL şi UDMR – doar 112 parlamentari au votat pentru moţiunea de cenzură, 137 împotrivă şi două voturi au fost nule.
Deocamdată, Coaliţia aflată la guvernare a trecut un hop de care nu se temea prea tare. Acuzele că ar fi fost vorba de auto-moţiune sunt şi ele discutabile. Ce ne facem cu momentele grele ce vor aparea după aplicarea legii salarizării unitare, asumată de Guvern pe 15 septembrie. Din 1 octombrie ar fi normal ca aceasta să intre în acţiune. Nu este exclus ca o parte a categoriilor socio-profesionale bugetare afectate la bani să protesteze. Şi atunci, nu cumva din „auto-moţiune” se va întâmpla ca legea incriminată să devină „bumerang”? Prin unele forme de proteste sociale de aşteptat în preajma alegerilor prezidenţiale. Să vedem atunci pe unde va scoate Guvernul cămaşa!
Ion PREDOŞANU
