Când am ajuns la doctorii Gheorghiţoiu şi Stoichiţoiu stomacul meu era atacat de o durere de nesuportat. Amândoi au decis să fiu transferat la ATI din spitalul 700, adică la reanimarea condusă de dr. Creţu.
Şi aşa s-au născut şi rândurile de faţă, scrise după o săptămână de internare în această secţie modernă (vezi foto de mai sus) în care am trăit tot felul de sentimente ajungând ca acum, la auzul unei sirene de salvare, să tresar şi să văd deja cu ochii minţii agitaţia care se naşte la sosirea unei noi urgenţe.
Aici nopţile nu pot fi liniştite, pentru că este imposibil să nu auzi un sunet de durere prin glasul unui pacient, dar cu siguranţă monitoarele, DE SUTE DE MILIOANE, din dotare, îşi fac datoria şi te ţin mereu sub presiunea acelui semnal care îţi dă siguranţa că inima funcţionează aproape normal.
De pe acest pat am rememorat cele declarate de fostul manager al spitalului atunci când deschidea această secţie modernă: „Avem dotări de ultimă generaţie, secţiile şi compartimentele au fost renovate, reabilitate. Acum putem asigura servicii medicale la standarde europene. Am considerat că ATI-ul trebuie pus la punct, în sensul reabilitării şi echipării cu aparatura necesară, pentru că aici se tratează cele mai grave cazuri. Acum putem spune că avem şi noi condiţii normale de lucru şi sperăm că medicii sunt mulţumiţi de acest lucru, aceeaşi mulţumire aşteptând-o şi din partea pacienţilor.”
Tocmai de aceea, eu în calitate de pacient vreau să-i răspund domnului dr. Stănculete că am fost mulţumit, şi mai ales, sincer impresionat de eforturile care se fac aici pentru a salva vieţi.
La sosirea mea în secţie, nici n-am apucat să fiu “cazat”în pat că doctorul de gardă, Dănăiaţă, împreună cu asistentele de serviciu s-au şi repezit să vadă despre ce este vorba. O primă soluţie, a fost dotarea mea cu un nasogastric pe care l-am purtat două zile şi două nopţi, alături de alte conducte plasate din perfuzii în branula din braţul meu.
Nu am să vorbesc despre boala mea, ci mai mult despre munca de aici desfăşurată de medici, asistente şi infirmiere cunoscând că la această secţie bolnavii pot fi comparaţi cu nişte plante ofilite care vin să se revigoreze. Oare vor reuşi?
În primul rând am desprins relaţia interdisciplinară dintre ATI şi ceilalţi specialişti. În acest sens, bolnavul trimis aici de medicul specialist nu este abandonat, ci este urmărit zi de zi, pentru a vedea ce se întâmplă cu starea lui. Astfel doctorul Dogariu, şi-a supravegheat bolnavul de aici, în fiecare zi, iar apoi a ajuns la concluzia să-l trimită la Timişoara. De asemenea, în spirit de colaborare interdisciplinară au acţionat şi domnii dr. Pătrăşcoiu, Enoiu, Morega, Ţigăreanu, Lupescu.
De un asemenea tratament m-am bucurat şi eu atunci când dr. Gheorghiţoiu, a decis să fac o ecografie, şi o endoscopie, nu înainte de un EKG.
În sinea mea îmi doream ca aceste examene “să-mi spună” numai lucruri bune, să nu mă facă să cred în speranţa bisturiului. Începutul l-a făcut doamna Dr . Madroane, care mi-a dat speranţa necesară să cred că inima mea este încă sănătoasă. După aceea, am ajuns la doamna dr. Gheorghiţoiu, specialistă în imagistică şi atestată în ecografie, care, de asemenea, “citea” starea fiecărui organ din interiorul meu pronunţându-se numai cu verdicte încurajatoare.
Şi a venit rândul domnului dr. Gheorghiţoiu, pentru a mă invita să înghit endoscopul şi să stabilească mai concret diagnosticul. Poate acest ultim examen a fost cel mai greu de suportat(moral) din cauza verdictului pe care puteam să-l primesc: la cuţit, sau totul e bine!
Am avut parte de …totul e bine şi m-am bucurat că încrederea mea în medicul specialist îmi dă speranţe de bine în viitor.
AVEM URGENŢĂ
Aceste două cuvinte sunt rostite în Reanimare (ATI) foarte des. Aproape că nu există oră să nu vină ceva, iar medicii Creţu, Şerban sau Grecu să nu aibă …de lucru. Am avut parte de o asemenea urgenţă; o femeie, mamă a cinci copiii, ajunsă aici în stare foarte, foarte gravă. Toată tura de serviciu (în care auzeam vocea doamnei Mihaela) era concentrată. Se acţiona cu precizie şi operativitate: ”adrenalina, oxigen, aspirator”. Monitorul îşi făcea şi el treaba dând semnale de viaţă şi de moarte. Începea resuscitarea şi multe, multe alte proceduri într-o acţiune calculată matematic.
Singura legătură cu viaţa era păstrată de monitorul din perete care semnala pulsul şi bătăile inimii normale, apoi dădeau să stea, să nu se mai audă decât un piuit prelung şi iarăşi normalul. În final, toate eforturile medicilor şi asistentelor au fost zadarnice, femeie neputând să învingă multele suferinţe pe care le avea instalate în corp. A trecut în lumea celor drepţi, lăsând în urmă o familie cu cinci copii. Pentru mine, a fost prima dată în viaţă când vedeam, concret, cum se moare în direct.
Cu un regret dureros toate asistentele şi medicii treceau peste acest moment nefericit, care de multe ori nu depinde numai de ei, ci poate pentru că aşa mai vrea şi cineva din alte zări ale universului. Ce fragilă este viaţa asta!
Liniştea a durat doar o clipă. Până s-a schimbat cearceaful de pe pat, până ce s-a dezinfectat locul din care plecase o …urgenţă, CĂ O ALTA VENEA. De data asta a căzut chiar directoarea salvării, adică doamna coordonatoare a serviciului care ajută să ne salveze pe noi.
– Iată, domnule, – îmi zicea doctorul Pătrăşcoiu – unde duce stresul. La căderea acestei doamne. Şi în acest stres trăim noi în fiecare zi. Mâhnirea doctorului era legată de faptul că “ ştim meserie, ştim să muncim dar nu avem ce ne trebuie”
MUNCA INFIRMIERELOR
Cred că această muncă este cea mai incomodă pentru doamnele şi domnişoarele ce se numesc îngrijitoare (infirmieră).
Această profesie presupune de cele mai multe ori flexibilitate, răbdare şi rezistenţă fizică.
Dorinţa de a ajuta, împreună cu o atitudine pozitivă, înţelegătoare, empatie sunt calităţile pe care trebuie să le aibă o infirmieră pentru a face faţă acestui job.
Îngrijirea bolnavului este o muncă grea, care cere serioase eforturi şi un aport intelectual apreciabil. Serviciul de 8 ore în ajutorul dat bolnavilor, gărzile de noapte alternate cu serviciul de zi, mediul infecţios în care lucrează o mare parte a cadrelor medicale şi grija faţă de suferinţele bolnavilor fac ca îngrijirea bolnavului să ceară o muncă încordată din partea personalului medico-sanitar.
Îngrijitoarea trebuie să acorde o grijă deosebită igienei sale personale.
Am numărat 42 de atribuţii ce le revin infirmierelor. Dintre acestea reţin doar câteva: Efectuează igienizarea spaţiilor aflate în subordinea sa, în care se află pacienţii (saloane, rezerve şi dependinţe). Efectuează îngrijiri de igienă corporală a pacientului. Menţine igiena lenjeriei persoanei îngrijite: Colectează şi transportă lenjeria şi rufele murdare:
Preia rufele curate de la spălătorie: Ţine evidenţe la nivelul secţiei, a lenjeriei predate şi a celei ridicate de la spălătoria unităţii. Transportă alimentele de la oficiu/bloc alimentar la masa/patul persoanei îngrijite. Pregăteşte persoana îngrijită dependentă pentru alimentare şi hidratare.
Ajută persoana îngrijită la activitatea de hrănire şi hidratare. Ajută persoana îngrijită la satisfacerea nevoilor fiziologice. Însoţeşte persoana îngrijită la toaletă în vederea satisfacerii nevoilor fiziologice. Deserveşte persoana imobilizată cu urinare, bazinete, tăviţe renale etc., conform tehnicilor specifice. Nu are dreptul să dea relaţii privind starea pacientului.
Când pacientul este inconştient atunci infirmiera face cea mai grea muncă, ”în aşa fel încât –cum îmi spunea una dintre fete – nu mai pot mânca trei zile”, pentru că una este să însoţeşti la toaletă şi alta este să ai… toaleta în pat şi să efectuezi … vidanjarea şi curăţenia corporală a omului.
Munca acestor fete este grea şi fiecare pacient dintre cei ce trec prin mâinile lor (şi au fost toaletaţi în stare de inconştienţă) ar trebui să le sărute mâinile când ies sănătoşi din spital.
NICU GÎTAN
