Socotit în epocă ,,un triumf național”, premiul obținut de Vasile Alecsandri la Montpellier în mai 1878 pentru ,,Cântecul ginții latine” a fost un fulger care s-a aprins pe cerul întregului spațiu al românimii. Ecourile acestui pisc al cunoașterii de către familia limbilor latine a surorii ei estice, mai săracă și mai obidită decât celelalte, au fost amplificate de spiritele înaripate de pe ambii versanți ai Carpaților. Bucuria a fost mai strălucitoare în teritoriile aflate sub talpă străină, deoarece românii de acolo priveau cu speranță spre tânărul stat român căruia, la rândul lui, la Berlin, decidenții europeni îi recunoșteau condiționat independența. Așa că, în acel an, în preajma sărbătorilor Rusaliilor, românii au primit o îndoită bucurie. Această izbândă a spiritului românesc a venit ca un miracol. Românii erau încă sub impresia momentului glorios al luptelor din Balcani pentru obținerea independenței de stat a României, care fusese asumată și susținută de toată suflarea românească.
Oricâte dezacorduri de afinitate culturală și de aspirații dezbinau pe olimpienii spiritului românesc, un triumf al unui confrate pe cerul spiritului universal a generat un nou șuvoi de sentimente naționale puternice care ținteau idealul pașoptist.
Așadar, să rememorăm povestea ,,Cântecului ginții latine”, însoțindu-ne în acest demers presa transilvană a timpului, care a socotit izbânda românească, pe terenul muzelor, un omagiu adus însuși poporului și limbii române.
Concursul de poezie organizat în mai 1878 la Montpellier, de către Societatea Limbilor Romanice, premiu instituit încă din 1875 la sugestia poetului și deputatului spaniol Alberto de Quintana y Combis, coincidea cu aniversarea împlinirii a două mii de ani de la fondarea orașului Aquae Sextiae(Aix en Provence). Participanților li s-a indicat ca temă a concursului chiar un cântce dedicat ginții latine. După cum preciza în raportul său Alfons Roques Ferrier, au răspuns la această propunere a Societății de Limbi Romanice 56 de concurenți din spațiul neolatin, de pe toate meridianele lumii. Poeziile au fost trimise din anul anterior, poezia lui Vasile Alecsandri ajungând în 29 decembrie 1877. Serbările latine de la Montpellier au început în 22 mai 1878, în prezența unui public numeros( După aprecierile presei franceze, doar în prima zi numărul participanților a trecut de 40.000), inivitații din țările de limbă latină fiind primiți cu ovații și torțe, în tot orașul fiind arborate steagurile națiunilor ce făceau parte din ginta latină, atmosfera de mare sărbătoare fiind întreținută de numeroase formații muzicale și corale. A doua zi numărul străinilor veniți în oraș cu prilejul acestor sărbători a fost estimat la 60.000, tot atunci sosind și poetul de limbă provensală, Frederic Mistral, viitor laureat al Premiului Nobel pentru literatură(1904). În după amiaza acelei zile a avut loc ședința solemnă a Societății de Limbi Romanice, după care avocatul și filologul Charles-Jean-Marie de Tourtoulon a declarat închis ,,concursul istoric, filologic și de poezie”, numărul câștigătorilor la diferite secțiuni fiind estimat la 80. În ziua următoare, câștigătorii au fost răsplătiți cu flori din aur și argint. După cum își informa cititorii ,,Gazeta Transilvaniei”, în numărul său său din 21 mai 1878, ,,proclamarea laureaților și înmânarea cupei de argint și a ramurii de laur” a fost făcută de Alberto de Quintana, după ce în prealabil au fost citite poeziile celor premiați, iar formațiile muzicale au intonat muzica compusă special de italianul Marchetti din Roma pentru ,,Cântecul latinului”. După ce juriul concursului din care au făcut parte, printre alții, Quintana, Mistral, Tourtoulon, a decis în unanimitate laureatul concusului pentru ,,Cântecul latinului”, s-a trimis o telegramă de felicitare poetului român Vasile Alecsandri:,,Primiți cu cordialele mele felicitări, urările ce facem pentru România, D-voastră care sunteți un mare poet, binevoiți a fi ecoul simpatiilor poeților latini reuniți la Montpellier.Semnat Alberto de Quintana”.La rândul său, poetul român, printr-o telegramă, își exprima ,,gratitudinea” ce se făcuse țării sale.Câtă sinceră modestie! Cupa dedicată învingătorului a fost primită în numele său de către marele poet de limbă provensală, Frederic Mistral. În ediția sa din 28 mai 1878, Gazeta Transilvaniei va publica extrase din discursul laudativ ținut la decernarea premiilor și înmânarea cupei de către Alberto de Quintana, care era un însuflețitor apel la unitatea țărilor care-și revendică filiația din latinitate. Redăm și noi partea finală: „Si acum, doamnelor și domnilor, încoronaţi,cu mine, pe poeţii învinși… „Onoare si glorie invingătorilor, care s-au inspirat de sfânta iubire a familiei! Și toti împreună, cu credința credincioșilor, să repetăm în cor cântecul ce va deveni pentru noi toți imnul consimțit al Patriei!…”. Secretarul Societății Limbilor Romanice, Alfons Roques-Ferrier , în raportul său despre sărbătorile de la Montpellier, a lăsat posteriorității cea mai de suflet și argumentată apreciere asupra poeziei lui Vasile Alecsandri:,, Ginta latină este reprezentată in cântul de la Mircești, ca o virgină cu cântece dulci, înaintea căreia străinul se inclină. Dar ea nu este numai o virgină, ea este si o regină, care domnește celelalte ginte ale universului; pe frunte o stea divină, ce lucește prin timpii seculari. Așezată pe țărmul mării , se oglindește în splendidul soare ce o înconjoară.Este aproape Beatrice a lui Dante, această tânără fată, care are pentru dânsa toate comorile pământului”.În finalul raportului, secretarul Societății Limbilor Romanice îl numește pe Alecsandri ,,rege al poeților latini”.(Gazeta Transilvaniei, nr.49 din 22 iunie 1878)Câtă admirație, apreciere și însuflețire găsim în aceste cuvinte!Cât de folositoare sunt și-n vremurile în care trăim asemenea aprecieri asupra realizărilor spirituale românești, ele alimentând cu sevă dulce patriotismul tânăr, formativ!
Din motive obiective, Alecsandri nu a ajuns în posesia cupei învingătorului decât în anul 1882, când a ajuns la Montpellier(5 mai 1882). Sosirea sa în orașul în care fusese încoronat ,,rege al poeților latini” a fost reflectată cu mult entuziasm în ziarele locale.În primele sale pagini, ziarul ,,Journal de Forcalquier et de la haute Provence”își informa cititorii despre această sosire, salutând cordial prezența poetului român, publicând totodată și o extinsă biografie a acestuia. Evenimentul a captat și atenția presei transilvane(Familia,nr.16 din 18 aprilie 1882, nr.20 din 16 mai 188, Gazeta Transilvaniei din 4,11 și 15 iunie 1882), care va reflecta primirea fastuoasă și evenimentele care au avut loc în zilele când poetul s-a aflat în orașele Montpellier și la Avignon(conferințe, banchet, discursuri, muzică, turnee etc). În cele din urmă, poetul va ajunge și în satul Maillane, reședința temporară a poetuluil Mistral, acesta înmânând cupa învingătorului.
Vestea atriburii premiului latinității unui poet român a generat în spațiul românesc un entuziasm care a înviorat conștiința națională. Presa din regatul României și din teritoriile de peste munți a inserat în paginile sale numeroase relatări despre sărbătorile latinității și despre bucuria neamului românesc la o asemenea izbândă pe tărâmul muzelor, realizarea românească pe terenul literelor fiind comparată cu marile victorii obținute de soldații români în luptele de la Grivița(Convorbiri Literare, iunie 1878)
Numeroasele felicitări venite din partea instituțiilor culturale, a asociațiilor de tineri, a oamenilor de cultură și a colectivităților(orașe, sate) din Transilvania exprimau onoarea ce se făcuse națiunii române prin acordarea acestui premiu literar, acesta fiind socotit ,,răsunetul mângâios al trecutului, prevestirea luminoasă a viitorului ”.
Cum în acele zile se sărbătorea în Franța și-n alte state europene centenarul Voltaire, presa transilvană, ca și cea din regatul României, de altfel, publica articole referitoare la triumful literar românesc alături de discursul lui V.Hugo la centenarul marelui filozof iluminist. Precizăm că,în acele zile, unii dintre compatrioți l-au denumit, cu mândrie, pe poetul din Mircești ,,Victor Hugo al românilor”. Cărturarii insistă asupra celor două subiecte, ca un fel de mândrie națională.Astfel că piscul nostru poetic al acelui timp era asamblat la marele trup al culturii europene. Câtă fericire izvora din condeiele oamenilor de spirit! Relevantă este și analiza poeziilor înscrise în concurs. Astfel, era comparată poezia poetului francez Gaillard, care mai fusese încoronat la sărbătorile latinității de la Arles, cu poezia lui Alecsandri, care, prin versurile ei, ,,Ornează cu dafinul verde, care a încoronat pe Petrarca, cornul, în care s-a stins suflarea lui Roland!” (Gazatea Transilvaniei nr.44 din 4 iunie 1878, reluând un articol din ziarul bucureștean ,,Războiul”). Entuziasmantă a fost și felicitarea adusă ,,regelui poeților latini” de către românii din Viena, care, ,,înstrăinati de căminul părintesc si lipsiţi de acordurile dulci, care ne-au legănat în frageda copilărie n-avem altă mângâiere în momentele de dor, decât ecoul sublim al sufletului românesc, ce ni se împărtășește din depărtare pe aripile poeziei”.În continuare se spunea: ,,Tu esti acel favorit al cerului, care te-ai trezit cu darul muzelor in leagăn, cu lira, ce ți-a însoțit tot pasul făcut pe calea vietii. Ele nu s-au înșelat în alegerea lor si pot fi mândre de lauda ce le răsună azi din corzile ție încredințate!”! ,,La razele sufletului tău s-au încălzit milioane de suflete! La acordurile tale drăgălașe tinerii cresc și bătrânii întineresc”(Gazeta Transilvaniei, nr.46 din 23 iunie 1878)
Presa din regatul român și din Transilvania a relatat pe larg banchetul organizat în onoarea lui Alecsandri, eveniment ce a avut loc în incinta Teatrului Național din București, unde a participat crema politică și culturală a timpului(câteva sute de persoane, după aprecierea presei timpului). În preajma și-n ziua evenimentului, versurile ,,Cântecului latinului” au fost tipărite pe ,,foi zburătoare” într-un număr foarte mare și au ajuns în mâinile multor bucureșteni.(Convorbiri Literare, nr.din 11 iunie 1878). După ce a fost întâmpinat de un comitet format din elite ale timpului, au urmat laudații venite în numele prințului domnitor și din partea multor oameni politici și de cultură. Răspunzând atâtor cuvinte laudative, V.Alecsandri, în toată modestia interioară, a rugat pe cei care i-au adresat laudații să i se dea voie să ia câte o parte din acestea, iar celelalte ,, să le revărs către țara mea, către România, căci ei suntem datori, dlor!”. Spre delirul întregii asistențe, Alecsandri a spus:,, „România a fost ca o fată de împărat din poveste: pierdută în cenușa căminului, rămasă în uitare, încât ea singură se întreba:,,Sunt eu, oare, fată de împărat?Fi-voi eu, oare, sora împărăteselor?Dete Dumnezeu și veni odată geniul dreptății, o ia de mână pe această fată de împărat, o preumblă pe câmpul de război și o vede că este demnă fiică de împărat.Asta-i spune geniul dreptății.Atunci această fată de împărat începe a înțelege că este de viță veche și atunci se duce să-și caute palatul și familia regală.Singura mea glorie este că am întâlnit-o în cale și mi-a ajutat Dumnezeu de am putut deschide ușile palatului”.(Gazeta Transilvaniei, nr.45 din 20 mai/8 iunie 1878).
Esența entuziasmului românilor ardeleni o găsim în articolul ,,Serbarea Alecsandri”, din revista transilvană ,,Familia”. După ce autorul exprimă entuziasmul personal, se arată copleșit și de ,,sublimul entuziasm” venit de pretutindeni, apreciind că valoarea unui popor stă în felul în care știe să stimeze valorile autentice. Remarcăm la energicul redactor și o umbră de pesimism, fiindu-i teamă ca nu cumva, în scurt timp să se uite triumful literar, și, dincolo de câteva ,,toasturi înflorilate” și ,,câteva declamațiuni patetice” să se revină la ,,indiferentismul” manifestat față de marile valori(Se făcea trimiteri la alte personalități certe, care au fost victimele acestuia, precum Andrei Mureșanu, Dimitrie Bolintineanu, Gheorghe Șincai). În locul ,,indiferentismului”față de valorile autentice pe timpul vieții și onorarea, uneori divinizarea, după moarte, Iosif Vulcan așează onorarea prin fapte pe timpul vieții, una din căi fiind editarea lucrărilor acestor personalități, care, apoi, să intre în posesia multor concetățeni.(Familia, nr.44 din 15 iunie 1878).
Presa din Transilvania(Gazeta Transilvaniei, Familia, Amicul familiei,Telegraful român, Biserica și școala etc), asemenea presei din regatul României(Convorbiri Literare, România Literară, Columna lui Traian, Presa, Războiul,Timpul,Steaua României etc)va relata și despre ecourile în străinătate ale izbânzii lirei lui Alecsandri.
Poezia ,,Cântecul Latinului” va fi tradusă în scurt timp de la premiere în limbile neo-latine, în ebraică și în mai multe limbi europene(poloneză, germană, maghiară etc). În toate răspunsurile ,,regelui poeților latini” la atâtea generoase aprecieri se observă modestia acestuia, care era preocupat doar de mărirea nației sale, pe care a servit-o cu lira și cu fapta sa politică, cu adevărat înamorat de patria română. Modestia lui Alecsandri la atâtea laudații reiese și din scrisoarea trimisă de acesta lui Pietro Mezzetti, compozitorului italian al muzicii poeziei ,,Bardul de la Mircești”:,,Vă exprim mulțumirile mele pentru transmiterea frumoasei dumneavoastre compoziții.Fiica mea a executat la pian muzica adoptată pe cuvintele cântecului meu…muzica compoziției dumitale însușește un caracter maiestuos nemeritat cu subiectu și va produce un efect mare”.(Biserica și școala, nr.26 din 25 iunie 1878).Grație succesului avut cu poezia la concursul de la Montpellier, și alte poezii ale lui Alecsandri, mai ales cele dedicate vitejiei soldaților români în războiul din Balcani au fost inserate în publicații străine. Astfel poezia ,,Peneș Curcanu, tradusă în germană de regina Elisabeta, a fost publicată în nr 124 al ziarului ,,Nord Deutsche Allgemeine Zeitung” (Familia, nr.42.4 iunie 1878).
Au fost și multe alte manifestări de bucurie și de mândrie națională prilejuite de acest premiu al literaturii române, pe care presa le-a relatat(dejunul luat de Alecsandri cu familia domnitoare, denumirea ,,Vasile Alecsandri” dată unor străzi din orașe, reprezentări teatrale de gală date în onoarea poetului, constituirea de albume cu sute și mii de semnături ale cetățemilor orașelor , poezii dedicate ,,bardului” de la Mircești etc).
Mulți dintre contemporanii noștri trecuți de vârsta tinereții, dar și cei care acum își întind aripile spre Olimp, au auzit și au cântat în timpul școlii aceste versuri:,, De la Dunăre la Sena/Din Carpați la Pirinei/Ginta nobilă latină/Și-adună poeții săi/.Scrise de Carol Scrob, puse pe muzică de Pietro Mezzetti, ele onorează și azi pe cel care a făcut fericită pentru o clipă nația română. De-ar da Dumnezeu și astăzi cât mai multe clipe de glorie care să o însuflețească ca acum 145 de ani!Și ce bine ar fi dacă actele culturale autentice, care sunt realizate continuu de spiritele românești, ar genera același atașament sufletesc al unei nații întregi ca și ,,Cântecul ginții latine”, în epocă fiind, cu adevărat, un fulger care a luminat din nou calea conștiinței și demnității naționale!
Dumitru Cauc
