Reînvieri umane în sublimitatea Sfintei Evanghelii (XIII)

148

Dumnezeieşte, reînvierile umane în sublimitatea Sfintei Evanghelii, pentru fiii din împărăţia lui Dumnezeu însă întreaga lume externă, cu toate bunurile ei substanţiale, are să formeze numai mijlocul care duce la scop, la acel scop ce cade în afară de hotarele lumii externe şi stă deasupra ei. N-au să-şi întoarcă nici ei ochii de la lume, dar au să se aşeze deasupra ei.

Toate planurile şi nădejdile lor, toate simpatiile şi năzuinţele lor să fie îndreptate în prima linie spre împărăţia lui Dumnezeu, spre dezgroparea şi întărirea adevărului dumnezeiesc pe pământ. Iar ce se atinge de bunurile materiale şi plăcerile ieşite din ele, pentru omul care ţine la Evanghelie, existenţa şi neexistenţa lor n-are nici o importanţă, presupunând că trebuinţele zilnice pentru corp, care nu sunt multe, nu-i lipsesc. Treapta de marmură din templul Ierusalimului, piatra de la fântâna lui Iacob şi coliba de pescari de pe malul mării au fost suficiente pentru propovăduirea bunei solii despre iubire şi adevăr între oameni. Milostenia samariteanului, pocăinţa vameşului, supunerea mironosiţelor aducătoare de miresme şi credinţa femeii din Cananea n-au fost condiţionate de forma şi calitatea îmbrăcămintei. Vorbele Mântuitorului Iisus Hristos au răsunat întotdeauna cu putere covârşitoare şi au captivat prin frumuseţea lor morală, fie că au fost rostite la masa bogată şi plină de mâncăruri alese a unui fariseu, ori la modesta nuntă din Cana Galileii sau la cina sărăcăcioasă luată împreună cu pescarii galileeni. Sublim, pe pustietăţile arse de razele soarelui, dincolo de Iordan, la malurile verzi ca smaraldul ale mării, în mijlocul mulţimii gălăgioase, cu intrarea în Ierusalim, sub greutatea crucii când a urcat Calvarul, şi chiar şi pe Golgota, totdeauna şi pretutindeni inima Mântuitorului a fost deopotrivă plină de iubire nemărginită, de iubirea care toate le iartă omenirii, de supărarea pentru împietrirea inimilor omeneşti şi de convingerea că o „reînnoire” a spiritului omenesc are să vină cu siguranţă. Pentru că atunci când Sfânta Evanghelie pune pe om în serviciul scopurilor mai înalte spirituale, voieşte să-l pună totodată şi deasupra împrejurimii sale materiale. Meditativ nu ne învaţă nici unde să o dispreţuim şi întrebuinţarea ei nu ne-o atribuie ca delict sau crimă. Acela care, în cele mai grele momente ale durerii sale sufleteşti, s-a retras la umbra codrilor şi a olivilor de pe muntele Ghetsimani, pentru că aici în mijlocul îmbătătorului miros de flori, adumbrit de razele lunii, să se poată da rugăciunii celei mai fierbinţi, sigur că nu putea să oprească omenirea de la folosinţa frumuseţilor naturii. El nu condamnă înţeleapta şi buna aplicata întrebuinţare a bunurilor naturii, căci el însuşi, primind cu bunătate de la femeia din Vitania mirul de nard cel mai preţios, care putea fi vândut cu mai mult de trei sute de dinari, a zis celor ce făceau imputări femeii pentru această pradă: „Adevăr zic vouă, oriunde se va propovădui Evanghelia în lumea aceasta se va spune şi ce a făcut aceasta (femeie) întru pomenirea ei” (Marcu 14,9). În sublimitatea ei Sfânta Evanghelie nu voieşte ca omul să fie lipsit de tot de către lumea externă, să fie lipsit de bucuriile şi bunurile ei, nu vrea ca omul să rupă raporturile cu ea, ci vrea numai ca principiul spiritual să fie ridicat în noi deasupra celui material. Glasul Evangheliei aşa ne spune: „Nu iubiţi lumea şi nici ce e în lume”, adică nu vă legaţi inima de bunurile aflătoare în lume. Inima omului să fie deci, conform predestinării ce o are, altar pe seama iubirii curate şi pe seama veşnicului adevăr, să fie liberă de orice icoană de idol al cărnii (corpului). Evanghelia ne dă asigurarea că dacă cineva iubeşte lumea (din întreaga inimă, cu iubirea şi alipirea întregii sale fiinţe)internul său nu are iubire faţă de Tatăl. Dar nu ne spune niciunde că iubirea faţă de creator trebuie să fie egală cu ura şi duşmănia faţă de creaţiunile sale. În duhul reînvierii umane şi al sublimităţii evangheliei Mântuitorul adevărat că aşa a zis: „Cel ce vrea să-mi urmeze să se lepede de sine, adică să se elibereze de toate instinctele dure, de toate aplicările josnice, să se lepede de Eul său animalic de mai înainte şi să devină fiinţă nouă spirituală. (urmează)

Preot Iconom Alexandru Eug. Cornoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here