Fraţi creştini, vi s-a întâmplat vreodată să fiți atât de impresionați de o imagine, de o scenă dintr-un tablou, de o ilustrație, încât să fiți marcați pe viață? Spuneţi, vă rog, vă impresionează Întoarecrea Fiului risipitor? Astăzi, vă invit să descoperim experiența și reflecțiile spirituale trezite de această pildă, ca povestea unei întoarceri acasă. Eu aş aprecia gingăşia cu care tatăl își ține fiul aproape de inimă și se redescoperă pe sine ca fiu, în ipostaza celui mai mic fiu, dar convins fiind că adevărata chemare este de a deveni tatăl care binecuvântează cu nemărginita milostivire, fără a pune întrebări, și care mereu dă și iartă fără să aștepte ceva în schimb! Poate că Întoarcerea fiului risipitor poate declanșa o lungă aventură spirituală care m-a condus la o nouă înțelegere a vocației mele și mi-a oferit forțe noi pentru a o trăi. În centrul acestei aventuri este ca o luptă interioară și suferință intelectuală, emotivă și spirituală. Nimic, absolut nimic nu mă face să mă gândesc la faptul că aș fi ajuns la capătul drumului reflecţiilor mele! Cred că oricare dintre fiii din parabola Fiului risipitor ai fi, fiul mai mic sau fiul mai mare, trebuie să-ți dai seama că ești chemat să devii tatăl. Privindu-l pe bătrânul cu barbă în larga-i mantie stacojie, am opus o rezistență profundă la gândul de a trăi personal rolul acela şi m-am simțit gata să mă identific cu fiul mai tânăr, risipitor, sau cu fiul mai mare, ros de resentimente, dar ideea de a fi ca acel bătrân care nu avea nimic de pierdut pentru că pierduse totul, și avea doar de dat, aproape mă frământa profund!
Desigur, plecarea fiului mai tânăr este un act mult mai ofensator decât ar părea la prima lectură, fiindcă, a pleca de acasă înseamnă mai mult decât un eveniment istoric legat de timp și loc. Înseamnă negarea realității spirituale că aparținem Lui Dumnezeu în fiecare părticică a ființei noastre, că Dumnezeu ne ține în siguranță în îmbrățișarea Sa eternă, că suntem cu adevărat lucrarea mâinilor lui Dumnezeu și stăm în siguranţă la umbra palmelor Sale. A pleca de acasă înseamnă a ignora adevărul că Dumnezeu «m-a plăsmuit în taină, m-a urzit în adâncurile pământului și m-a țesut în sânul mamei mele», deci, a pleca de acasă înseamnă pentru om a se duce ca și cum nu ar avea o casă și ar trebui să caute în lumea largă pentru a găsi una. De altfel, semnificația întoarcerii fiului mai tânăr este concentrată în cuvintele: „Tată… nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Pe de o parte, fiul mai tânăr își dă seama că și-a pierdut demnitatea condiției sale de fiu, dar în același timp sensul demnității pierdute îl face să înțeleagă că este cu adevărat fiul care avea o demnitate care se putea pierde atât de uşor! În concluzie, a primi iertarea înseamnă a lăsa cu adevărat ca Dumnezeu să fie Dumnezeu și să realizeze o însănătoșire autentică a sufletului, reintegrarea și reînnoirea spiritual! Cât timp voi dori să realizez și numai o parte din toate acestea de unul singur, mă mulțumesc cu soluții parțiale, ca aceea de a deveni un risipitor al slujirii oamenilor! Ca slujitor, pot încă să păstrez distanțele, să mă revolt, să refuz, să fac o călătorie prin judeţ sau prin ţară, fără restricţii pandemice, să fug ori să plâng din cauza remunerării. Ca fiu preaiubit, şi eu trebuie să-mi revendic demnitatea întreagă și să încep a mă pregăti să devin eu însumi tată al nepoţilor mei!
Parabola aceasta ar putea fi pe drept numită «Parabola fiilor pierduți», fiindcă, nu s-a pierdut doar fiul mai tânăr care a plecat de acasă în căutarea libertății și a fericirii într-o țară îndepărtată, ci și cel care a rămas acasă! El făcea, din punct de vedere exterior, tot ceea ce se presupune că ar face un fiu bun, dar sufletește se îndepărtase de tatăl, chiar dacă îşi făcea datoria şi muncea cu îndârjire în fiecare zi pentru a împlini toate obligațiile sale, chiar dacă devenise tot mai nefericit și mai puțin liber. Privind în adâncul ființei mele și apoi în viața altora din jurul meu, mă întreb dacă este mai dăunător desfrâul sau invidia, pentru că există atâta invidie printre cei «drepţi» și «corecţi», când, cu atâta ușurință se judecă, se condamnă și există atâtea prejudecăți printre cei «sfinţi», poate acea mânie înnăbușită printre persoanele preocupate să evite păcatul! Cunosc din propria experiență cu cât zel m-am străduit să fiu bun, bine primit, amabil și exemplu bun pentru ceilalți, m-am străduit mereu, în mod conștient, să evit ispita păcatului și m-am temut întotdeauna să cedez ispitelor. Dar, cu toate acestea, cu timpul, poate că a intervenit o anumită severitate și un fel de fervoare moralist –pedantă, chiar un pic de formalism, care au făcut tot mai greu să mă simt acasă în casa Tatălui meu Ceesc. Am devenit mai puțin liber, mai puțin spontan, mai puțin vesel, iar ceilalți au sfârșit prin a mă vedea ca pe o persoană din ce în ce mai dificilă şi mai greu de abordat!
Preot Ioan VODISLAV, Parohia Pojogeni, Gorj
