Prostia omenească şi extratereştrii (II)

715

1.Terra stultorum
După cum se vede, realitatea întrece imaginaţia. Lumea se oferă ca virtualitate. Iar pustnicul lui Creangă este un om absurd(s.m.), un inocent uitat într-o lume absurdă. Cei patru antieroi pe care-i reconverteşte la normalitate sunt mai absurzi chiar decât omul lui Camus şi decât eroii lui Urmuz. Casa omului însurat este în centrul lumii şi aceasta îl face prizonier fără scăpare într-o lume fantastică. Terra stultorum este tărâm al demonilor şi al pierzaniei, aşa că drumeţul nu se mai miră de cele văzute. Îşi face cruce şi se întoarce. Terra stultorum deschide larg tema lumii pe dos, care este opera diavolului. Oricum, am recitit împreună povestea unui personaj, a încă unuia care nu are vocaţia călătoriei mistice, ca Iisus Hristos. Ion Creangă a ales să fie un învăţător ciufut şi pus pe glume, alterând încă o dată litera textului evanghelic pentru a-i contraface spiritul, într-o poveste despre faţa întunecată a lumii” (Pecie, 2018, 209-240).

2.Martorul imaginar
Cristian Livescu scoate de la naftalină un studiu al lui Cornel Regman despre biografia operei crengiste, apărut la editura Dacia în 1998, una de „ludic elaborat şi de esenţă barocă”. Una ascunsă, incomodă prin conotaţii, căreia trebuie să-i înlăturăm răbdători stratul superficial al jovialităţii pentru a descoperi semnificaţii profunde, blocate în pitoresc ori în „nebunesc”.Într-o a doua ediţie din „Creangă şi Creanga de aur” (o monografie a lui Vasile Lovinescu – n.m.), Cristian Livescu recuperează un eseu „Lumea de pe lume” pe care mă încăpăţânez să-l integrez în lucrarea de faţă. De fapt, în „Prostia omenească” avem de-a face cu un ax, având la capătul superior un drob de sare, adică o piatră. Dar totdeauna pietrele sfinte, betilele, cad din cer, de sus. La capătul inferior este copilul, reprezentat paradiziac al geniului uman. Verticala căderii este în realitate o Avatarana, pe care coboară avataric Logosul printre oameni, în acest caz căpşorul copilului ar fi înlocuit cu Piatra Filosofală.Înlocuirea unui cap omenesc printr-unul de lemn, de piatră sau de fier se mai găseşte în folclor. Drobul de sare este sabia lui Damocles care, şi ea, este identică cu fulgerul spiritual, care poate oricând trăsni un om, dar îl poate transfigura ca pe Ilie. În „Tinereţe fără de tinereţe”, eroul lui Mircea Eliade, Dominic Matei, este lovit de trăsnet în Noaptea de Înviere în creştetul capului, sub un semafor stradal din spatele unei biserici (Eliade, 1992, 164-250) şi brusc întinereşte şi rămâne aşa „pururea tânăr” vreo 30 de ani.
Şi eroii din „Fântâna Tinereţii” (Mihai Sadoveanu – n.m.) întineresc după ce se adapă din izvorul ascuns în Valea Frumoasă in illo tempore. Ba, lacomă, Glafira redevine pruncă în faşă, ca prunculeţul din povestea lui Creangă, care, ca prozator, se dovedeşte a fi barthesian, ascunzând travaliul literar şi lăsând povestea să-şi urmeze drumul ei, sustrăgându-se timpului măsurat, iar pe personaj punându-l să se comporte ca un martor imaginar al unei lumi imaginare simultan paradiziacă şi infernală (Popescu-Brădiceni, 2018, 230).Mostrele de „prostie” întâlnite pe drumul său sunt similitudini tangente cu transcendentul. Atunci de-abia întors acasă, ar putea face gestul eliberator de „inversare a Polilor”, adică să ia piatra de deasupra capului copilului şi s-o aşeze dedesubtul lui. Că ar fi vorba de o restaurare primordială, o arată faptul că sarea are totdeauna un caracter „bazic”, în fundul apelor, la suprafaţa lor, aspectul nominal al sării este giuvaierul din floarea de lotus, reprezentat de copil în albia sa. Aparent, omul sleieşte „prostia” prin „răsfoirea” ei. În realitate, răsfoieşte Cartea Vieţii, cu mesajele ei transcendente, care pentru lumea noastră par nişte nebunii. Dintre ele, povestea carului îşi găseşte corespondentul în „Dănilă Prepeleac” şi în „Povestea unui om leneş”. Hermeneutul ce sunt o depistează ca având originea în Grecia antică platoniciană.

3.Prostul şi extratereştrii
Cum efortul hermeneutic al lui Vasile Lovinescu este extrem de original, recurg la a-l cita ca atare, ca „lecţie” probând virtuţi de „scenariu metadidactic şi transmetodic”:„Şi mergând el, văzu un om care ţinea un oboroc(s.m.) deşert cu gura spre soare şi-l băga repede în bordeiul lui. Voia să şi-l lumineze, ducând soarele în el. Mai întâi, acest bordei hermetic închis, fără nici o crăpătură, reprezintă însuşi Athanorul. Miracolul alchimic realizează soarele mineral într-un vas complet închis, adică tocmai ce încearcă aşa-zisul prost şi ce apare ca nebunie şi stupiditate în luna sublunară în care ne facem veacul. Bătrânii alchimişti ne spun că trebuie să transformăm lumina solară în soare lichid, dar aceasta este transportabilă tocmai cu un oboroc! Ocluziunea vasului hermetic este condiţia sine qua non a lui Magnus Opus. Fisurarea lui este o catastrofă care nimiceşte procesul de transmutare. Este exact ceea ce face ţăranul nostru peregrin „deştept”, când cu un topor sparge o gaură în bordei, pe unde intră soarele la toată lumea, soarele proştilor, distrugând astfel realizarea lui Magnum Opus.Mai departe, un om făcuse un car în casă(s.m.) şi nu-1 putea scoate pe uşă. Călătorul nostru, care era un filozof raţionalist, îl face pe rotar să-şi dezarticuleze analitic carul lui sintetic, scoţându-1 afară în bucăţi componente. Este şi aceasta o soluţie care ar fi făcut bucuria lui Descartes. Un car ca toate carele, un bou ca toţi boii… dar, în snoavă, în inima casei, în altarul ei, în Intelect, se afla de fapt ideea de car, „Merkaba”, căruţa de foc a lui Ilie Tesbiteanul sau buşteanul ielelor din basme. Prin magia albă, carul se putea subţia subtil prin horn, confundându-se cu prototipul său, Carul Mare… Şi fără această dezmembrare casa ar fi fost la capătul pământesc al lui „Axis Mundi”, un sanctuar, un temenos. Mai încolo, un alt „prost” încerca să ridice în pod, cu ţăpoiul, nişte nuci(s.m.). Vai, lucrul nu mai este posibil în lumea noastră; nu mai este posibil să nimereşti şi să împungi punctul central şi chintesenţial al unui lucru, chiar al unui atom şi să-l fixezi în „pod”, adică in Excelsis. Dar simbolic şi sapienţial, lucrul este încă posibil, adică perfect real şi realizabil pe planul cauzal. Aceasta încerca „prostul” să realizeze, dar „deşteptul” îl împiedică să-l finalizeze.În sfârşit, ultimul „prost” încearcă să-şi tragă cu funia vaca pe casă(s.m.), ca să pască fânul de pe acoperiş, în realitate în păşunile şi livezile cerului. Dacă reuşea, precum Harap-Alb cu gloaba lui costelivă, care zboară în cer, după ce a făcut o cură de jăratec, devenind un „un nu ştiu ce” miraculos, care vâsleşte prin cerul stelelor fixe – dacă „prostul” nostru reuşea să facă „gestul” său în modurile lui intelectuale, simbolice şi calitative, „vaca” ajungea la păşunile celor „şapte boi”, Septem Triones, căruia îi zicem Carul Mare. Închizând cercul hermeneutic! Pentru prima oară. Călătorul a sleit ciclul prostiei, aşa cum o înţelege lumea noastră. În fond a demitizat lumea; adică i-a tăiat rădăcinile cereşti cu un bun simţ mărginit, care este adevărata prostie. Se întoarce acasă şi nu se mai sinchiseşte de prostia femeilor, deoarece acelaşi bun simţ îi arată ca foarte improbabilă eventualitatea ca mâţa să împingă drobul de sare de pe poliţă, copilul găsindu-se tocmai în acel moment pe verticala care coboară din drob. Dar dacă ar fi ştiut să tâlcuiască semnele, ar fi coborât drobul pe podea, la capătul invers al axului, sau mai bine l-ar fi aşezat sub capul pruncului (ca element „bazic”), iar pruncul ar fi devenit astfel „Făt-Frumos născut din Piatră”. Snoava Prostia omenească ar putea avea ca subtitlu „Ravagiile bunului simţ”, iar plânsul femeilor ar reprezenta de fapt imposibilitatea dualităţii (erau două femei la sfârşitul ciclului – când Ion Creangă îşi scrie snoavele – de a realiza redresarea necesară).Ce mult aş fi dat să văd figura acestui om rafinat şi complicat, sub aparenta lui ţărănie, până la limitele incredibilului, ce râs de Pan nepătruns îl înfiora interior, când scria în manualele lui didactice sau preda de pe catedră, copiilor, aceste învăţături ce ni se par locuri comune, mai greu de tâlcuit (din cauza aparentei lor mărunţimi) decât Harap-Alb!Şi mă întreb: oare la cine s-a gândit autorul când a ales titlul snoavei sale Prostia omenească: la cei pe care părintele copilului i-a întâlnit, străduindu-se, în diferite moduri, să atingă perfecţiunea şi pe care nu i-a înţeles, sau chiar la tatăl pruncului?” De fapt, omul nostru însurat e cel prost, iar ceilalţi „antieroi” sunt extratereştri. De aici încolo, „Prostia omenească” s-ar putea continua ca un S.F. gen Cristian Tudor Popescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Liviu Goga, Silviu D.Popescu ş.a. (Lovinescu, 2017, 381-383)

4. Cei patru demiurgi şi, cu Gabriel Chifu, cinci
Tema carului urcă dinspre grecii antici spre noi, transmoderniştii de azi. «Óchéma» se tălmăceşte triadic: vehicul, car, corp astral. Acest «car» Vasile Lovinescu îl ratează. Eu, nu, căci conform platonismului târziu sufletul are un alt corp, sau ochema, cvasifizic, dobândit de obicei în cursul „coborârii prenatale din ceruri” (Kathodos, 2009, Plotin, Enn. IV, 3,15; Macrobius, In Somn. Scip. I, 12). Imediat se deduce că «omul cu carul» e un demiurgos care planează fiecare suflet pe câte o stea, „ca într-un car”, înainte de a întrupa pe unele din ele pe pământ şi de a „depune” altele pe planete. Dar Platon îi lasă loc de-ntors lui Aristotel care va descrie pneuma ca fiind sediul sufletului nutritiv (threptike) şi senzitiv (aisthetike) şi ca având o compoziţie analoagă celei a aither-ului, care este elementul material al stelelor (De gen anim. 736b – 737a). Astfel, „vehiculul” sufletului este caracterizat de neoplatonicieni ca fiind un corp eteric (aitherodes) şi asemănător luminii (augoeides) (Iamblichos, De myst, III, 14; corpus luminosum şi siderum la Macrobius, In Somn. Scip. I, 12 şi II, 13) (Peters, 2007, 205-206).«Omul cu oborocul», «omul cu carul», «omul cu ţăpoiul» şi «omul cu funia» par să reprezinte, desigur alegoric, cele patru cauze: ananche (necesitatea (Peters, 2007, 43)), episteme (cunoaştere teoretică, adevărată etc. – n.m.); noeton (inteligibil), proodos (înaintare, precizie) corelat cu hypostaseis şi cu epistrophe ((re)întoarcerea) şi cu trias (triadă, structură triadică).Ciudaţii demiurgi (demiourgos = meşteşugar = creator) dau dovadă de dăinuire perpetuă, de daimonie, de desăvârşire (entelecheia), de devenire (ei lucrând obiecte ale activităţii productive genesis + techne), de deviere transaparentă (deci adâncă, arhetipală, motivată, ei concretizându-se în anarhetipuri) (Braga, 2002, 243-289), de diferenţă / diferanţă (Derrida, 1998, 375-292), diaphorică, de enthousiasmos (cei patru sunt posedaţi de zei, mantike – n.m.), de conservare de sine (ba şi de comprehensiune – n.m.).Omului cu nucile i se explică de către „drumeţul / peregrinul nostru / nostrum” că „ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci” (Creangă, 1968, 251). Prima problemă care se iţeşte, de sub „învăţătură” (adică phronesis = înţelepciune practică, fie ea şi nescrisă (agrapha dogmata)) este aceea a instrumentului potrivit (organon oikeion). A doua este cea a lui aisthesis bazată simultan pe asemănare (homoion) şi opoziţie (enantion). „Nucile” sunt formele (eidos-urile) transcendente, sunt „obiectele matematice” ce urmează a fi ca noţiuni unificate în înţelesul/ intelectul cosmic, sunt homoemerii (seminţe; aceste homoeiomereiai sunt stoicheia lui Anaxagora, scufundate la început într-un amestec precosmic, apoi separate prin intervenţia nous-ului, iniţiatorul mişcării de sistem; sunt infinit divizibile; să reţinem că „seminţele” poartă înăuntru lor propriile archai, ceea ce înseamnă că toate lucrurile câte sunt (sau vor fi) se află în aceste particule de bază). Prin substituţie cele patru corpuri canonice devin opt, apoi cele opt devin şaisprezece ş.a.m.d. Omul cu oborocul cară soarele (lumina) în bordei (întuneric) (sunt deci şase elemente, dar pot fi opt dacă adăugăm toporul şi fereastra (spartă în zid – n.m.)). Toate cele patru stoicheia sunt silite de către demiurgii lor să-şi actualizeze potenţele prin kinesis. Faptul că fiecare element nu se găseşte în locul său natural derutează iniţial. Astfel «omul însurat» îşi duce uşurătatea gândirii pe o mişcare liniară de îndepărtare de un centru – casa lui proprie (ca adăpost al drobului de sare şi al zeului-copil – n.m.) –, care încetează însă atunci când subiectul ei ajunge în locul său natural; iar greutatea este contrariul ei, şi aparţine de drept şi de fapt celor „patru extratereştrii”. Cel de-al cincilea element „aristotelic” este mişcarea circulară perfectă (Peters, 2007, 260-266). Cei patru demiurgi divini sunt desacralizaţi de «omul însurat şi prost» în meşteri / gospodari profani (Eliade, 1995, 11-19). Mirarea (thauma) ca motivare iniţială a filosofării lui Creangă – pe seama «omului însurat» – se transformă în miracole (practici miraculoase sesizate de cei „patru extratereştri”), nereceptate corect de către „călătorul nostru” ca „schimbări calitative (alloiosis)” în virtutea „sensului ascuns” (hyponoia).
(va urma)
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here