3. Marcel Proust şi Martha Bibescu
„Dominanta vieţii lui Anton este Emanuel”, scrie Marta, iar Proust „a definit felul de a fi al fratelui mai mare, care mereu se trage în umbra celui mai mic, dorindu-se uitat”. Apreciat pentru «sufletul său deosebit şi marea sa inteligenţă», Emanuel lasă locul fratelui său de a rămâne confesorul «pe viu» al claustratului scriitor, el însuşi rămânând cea mai mare parte a anului în România. „Aflu că fratele tău este ales deputat. (…) Fiindcă nu vreau să-l plictisesc pe fratele tău cu o scrisoare, spune-i doar că-l felicit din toată inima”, îi scrie Proust prinţului Anton.
Evocând relaţia de amiciţie a celor patru, Martha Bibescu mărturiseşte că „scrisorile m-au învăţat şi cum să-i aşed pe cei patru prieteni, unii faţă de ceilalţi, în succesiunea timpului. Anton şi prietenul său Fénelon au fost cei care şi-au atras mai întâi simpatia lui Marcel Proust; Emanuel nu va veni mai apoi, dar pentru a ocupa un loc într-atât de înalt încât va domina întreg ţinutul.”
Dar zorii acestei mari prietenii „n-au fost lipsiţi de nori, unii adunaţi parcă dinadins”. La frecventele sale reproşuri, Proust adăuga nu numai erudiţie, dar şi acea ironie. Spre exemplu când doi din bunii prieteni, Anton şi Fénelon se dovedesc „dreyfusarzi” şi simt o oarecare sentiment de «paria» în cercurile frecventate (adică simpatizând cu căpitanul evreu Dreyfuss, condamnat de armata franceză sub acuzaţie de spion german), Proust (şi el după mamă evreu) mărturiseşte că, propunându-ţi prietenia drept «leac împotriva perfidiilor moderne», cum scrie Martha, este oricând pregătit a juca, faţă de ei, rolul «agentului de influenţă”, aducând în discuţie mai multe idei din Pasca, La Bruyère pe tema prieteniei. Scriitorul claustrat în camera de plută şi învăluită în fumigaţii, într-o primă scrisoare scrie celor dragi că ar fi foarte bucuros dar şi recunoscător dacă ei ar găsi „calea spre mine”, citându-le o replică biblică: „Acum că ştiţi drumul, sper că veţi mai veni.” Era pe vremea când Anton Bibescu tocmai scrisese piesa de teatru, rămasă inedită, «La Lutte» (Scrisoarea a X – a către Anton Bibescu).
Întâmplarea face ca Bertrand de Fénelon să fie secerat primul (renunţând la diplomaţie, devenise voluntar în 1916!), cel îndrăgostit de Margareta, sora Marthei Bibescu, „cea care mi-a fost nu numai un alter ego ci şi umbra limpede”. Dar, angajându-se voluntar, tânărul diplomat, căruia i se găseşte doar portofelul cu acte, este dat «dispărut»: „Nu s-a ştiut niciodată ce devenise trupul pământesc al prietenului nostru.”
Desigur, durerea lui Proust va fi «nemăsurată», ecourile suferinţei lui ajungând la urechile prinţesei transmise de verii Emanuel şi Anton. O altă nenorocire se profila la orizont: întoarcerea dintr-o călătorie în Japonia a lui Emanuel, atins de o paralizie:
„Între Londra, unde Enanuel, bolnav, locuia cu fratele său, şi Paris, unde venisem împreună cu soţul meu, însărcinat cu o misiune pe lângă Guvernul Franţei, se schimbară scrisori mai mult decât triste. Verii mei au venit să ne întâlnească pentru câteva zile la hotelul Meurice unde trăsesem, apartamentul din faubourg Saint-Honoré fiind un mormânt închis, în lipsa servitorilor mobilizaţi.”
La 22 august 1917, Emanuel Bibescu moare spânzurat, la Londra, nemaiputând suporta cum boala îi schimonoseşte chipul… Este momentul când Proust îi scrie Marthei, evocându-i câteva momente din tinereţea lor, din care reieşea atât modestia atentă a răposatului, precum şi «dispreţul de sine, grija faţă de ceilalţi, ironia”, totul amintit ca o „contragreutate necesară a dureroasei sale sensibilităţi”.
O nouă scrisoare a Marthei, prin care-l ruga pe Marcel Proust să nu uite a-şi consola prietenul rămas fără fratele drag, îl determină pe scriitor să-i adreseze o lungă scrisoare. Moartea lui Emanuel facilitase, aşadar, „suprema conjuncţie între Marcel Proust şi mine”. O altă încercare la fel de dureroase îi atinse pe prieteni: moartea Margaretei, prietena dispărutului Bertrand de Fénelon. „Această nenorocire – îi scrie Proust – mă loveşte la fel de puternic precum a făcut-o nu demult moartea lui Emanuel, încât, uneori, cred că nici nu s-a întâmplat, că sufăr dublu, aşa cum vezi dublu, că dedublez în timp o aceeaşi durere (…) Nu pot decât să fiu nemângâiat la gândul suferinţei dumneavoastră şi să vă aştern la picioare durerea şi respectul meu. Marcel Proust”.
Preţuind omul, dar şi opera marelui scriitor, Martha Bibescu (căreia îi murise şi un frăţior, mai demult) se va regăsi în acestea, după propria-i mărturisire: „ Uneori, în străfulgerarea unei clipe, Marcel Proust mi-a redat sora. Am crezut că o revăd în tot ce înfloreşte şi adie miresme pe calea din A la recherche du temps perdu, iar în Le Temps retrouvé, o regăsesc…” (p. 138). Aceasta ar fi, crede memorialista, soarta literaturii, de a salva de la moarte/ uitare fiinţele şi tot ceea ce ţi-a fost drag.
Concluzia Marthei priveşte „profunda mea înrudire sentimentală cu Marcel Proust”, iar după toate aceste tragice evenimente urmează dineul de la hotelul Ritz din 1920, după cel dorit de Proust dar nepus în practică din 1917 (la aceeaşi masă, participaseră la un dineu în august 1916!). Este un moment când Marta şi Proust (pe numele lui: Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust) stau faţă în faţă, ultimul amintindu-şi de profilul acesteia de când a văzut-o pentru prima dată („linia nasului” – „pe ea o căutam”, i se adresează scriitorul comeseanului Walter Berry, jurist, bibliofil şi autor al unui omagiu dedicat ilustrului prozator). Martha este însoţită de soţul ei, prinţul George Valentin Bibescu, aflat pe atunci în misiune diplomatică la Paris, aşa că discuţia are caracter convenţional. Reţine, totuşi, în evocarea sa, că Proust nu mai purta barba de altădată, fiind „nefiresc de tânăr, doar cu o mustăcioară neagră”. o priveşte cu ochii săi mari „care nu mi-au mai părut trişti, ci însufleţiţi de o viaţă extraordinară”. Îi scruta chipul „cu o gravitate potolită şi curioasă”. Au vorbit despre Emanuel şi Betrand, dar mai mult despre „căsătoria lui Anton” care avusese loc în anul precedent, cu tânăra Elizabeth Asquith (căreia însuşi Marcel Proust îi dedicase o pagină de proză), mamă a Priscillei-Elena Bibescu, „o nouă înlocuitoare”, purtătoare a titlului de „prinţesă Bibescu”… Dineul nu este unul tihnit, întrucât familia Bibescu este solicitată de o rudă, din neamul Beauffreumont, care cazase la acelaşi hotel Ritz.
„Ultima mea conjucţiune cu Marcel Proust a fost operată de singurul supravieţuitor al marii prietenii”, prin vara lui 1923, când Marcel Proust nu mai părăsea patul şi nu mai primea vizite în camera de plută cu fumigaţii pentru boala astmatică de care suferea. Însoţindu-l pe Anton până pe palier, refuză să intre, la consonanţă cu sufletul muribundului, căruia i-ar fi produs un mare rău dacă ar fi îndrăznit să-l vadă în starea de răvăşeală în care se găsea… La 1o iulie 1923, Marcel Proust trece în lumea de dincolo, adăugându-se frăţiei mistice care-i urmărea dincolo de mormânt pe Bertrand de Fénelon şi Emanuel. Li se vor adăuga în 1951 prinţul Antoine Bibescu şi în 1973, Martha Bibescu.
„Aceşti BibeştiI – afirmă Martha Bibescu mândră de neamul în care a intrat prin alianţă şi căruia i-a purtat demnitatea princiară – au înrudiri cu familiile din Noailles, Chimay si Beauffreumont , care sunt de viţă capeţiană si ar putea să revendic , cu multa îndretăţire, coroana Franţei “.
“Va şti vreodată ţara dumitale ce ai făcut pentru ea?”, îi scrisese Proust bunului Anton, întrebare ce rămâne valabilă, cu toată îndreptăţirea, şi pentru laureata Academiei Franceze, prinţesa Martha Bibescu.
(Va urma)
Zenovie Cârlugea
